Shamanul

Muzica are forţa de a umple vidul, de a facilita ieşirea din starea emoţinală negativă de tristeţe, de a ameliora comunicarea, de a stimula imaginaţia. Utilizată astăzi în scop terapeutic  ajunge în atenţia specialiştilor de pretutindeni care organizează cursuri, seminarii, simpozioane internaţionale consacrate meloterapiei.

Tocmai pentru acest lucru a fost prezent la Cluj-Napoca, profesorul Joseph J. Moreno, director al programului de meloterapie al Universităţii Maryville, St. Louis, Missouri, într-un seminar de exepţie intitulat “Exploring Dimensions in Music Therapy and Psychodrama”.

El a început cu povestea celebrităţii ce comunică dincolo de cuvât printr-un murmur, preluat de sală, care se transformă în cântec. Adesea nu ştim care este adevărata problemă: o temă muzicală aleasă cu grijă, o uşoară dirijare verbală într-un exerciţiu de imagerie, poate aduce la suprafaţă, în discuţia ulterioară cu terapeutul, subiectul unui joc de protagonist. Prin această tehnică, cineva din grup a fost descoperit ca “fiind în viaţa reală blocat într-un tunel”, la al cărui capăt nu ştie ajunge. Scenă, joc de protagonist, personaje reprezentând întunericul fără sfârşit şi lumina…Muzica întunericului este fină, cu tonalitate gravă, de fundal, care îi conferă caracterul apăsător. Lumina “sună” calm, dulce, cald (tamburina şi un xilofon abia atins, şters). Muzica sufocantă a tunelului impune alegerea. De la înălţimea unui scaun şi a înţelegerii unor sensuri până atunci ascunse, protagonistul devine dirijor al muzicii vieţii sale.

Scena de lemn, rotundă, din psihodramă, locul magic unde orice este posibil, ca într-o realitate protejată, funcţionează ca o mare tobă ce realizează încălzirea sonoră (dublura loveşte cu călcâiul podeaua, scaunul este aruncat). Vocile, sunetele puternice au rol eliberator pentru protagonist.

Toba reală, nu podeaua, care este simbolică, împreună cu un xilofon şi cu alte instrumente simple, de percuţie, pot fi folosite ca un ansamblu muzical suportiv pentru protagonist. Mai mult, există posibilitatea de a purta un dialog muzical (verbal neproductiv) între protagonist şi un personaj auxiliar. Alte subiecte nu doar discutate, ci şi demonstate de Moreno au fost: reflectarea şi modelarea muzicală, muzica şi sinele divizat, schimbul de rol, apropierea. Improvizaţia muzicală ne-a pus pe cei prezenţi în situaţia de a gândi ce instrument ar alege pentru a exprima experienţa proprie de viaţă, de a asculta înregistrarea improvizaţiei solo sau improvizaţia muzicală colectivă.

Am înţeles prin experiment legătura muzică- şi gest grafic, sărac, “gol” la o primă piesă audiată, prinzând culoare şi zburând cu aripile mari ale fanteziei, la cea de-a doua.

Vorbind despre muzică şi vindecare în Peru, prezentatorul a adus mărturie diapozitivele efectuate de el. Vindecătorii de acolo utilizează pe lângă muzica pe care o interpretează, dans, substanţe halucinogene, ritualuri, formule magice, invocând în plin extaz religios spiritele bune şi pe cele rele. Este o muncă la scenă deschisă, care cere creativitate, improvizaţie…nu este suficient să cunoşti rolul, important este cum reuşeşti să-l interpretezi. Moreno s-a oprit din prezentare. Si-a aranjat atent ţinuta. A prins în mâini două instrumente muzicale care au sunetul fin al nisipului. S-a aşezat în faţa suportului cu partituri. Vocea era gravă-“Acum voi interpreta melodia vraciului din Peru”. Incăperea s-a inundat cu ecou, modulaţie, ritm…nu înţelegeam ce spune, poate nici nu spunea nimic în cuvinte…Gesturile erau hotărâte, privirea urmărea undeva, departe, răsăritul soarelui în Amazon. Părea un alt personaj, un preot vrăjitor, coborât din legendă în inimile noastre, maiestos, puternic, pătruns de farmecele unei lumi mirifice, într-o halucinantă aventură….A devenit magie şi vindecare, credinţă şi ritual, muzică şi scenă…. Moreno este Shamanul!

Dansul constituie o formă de expresie esenţial umană, toţi mergem dansând prin viaţă, într-un limbaj al trupului, care transmite stări emoţionale, încredere, tristete. Dublura muzicală, oglindă a pacientului, (improvizaţie muzicală, ca un fond de susţinere când pacientul se mişcă), subliniază sentimentele exprimate prin mişcare, spre deosebire de muzica înregistrată care devine directivă. Pare interesantă ideea de a păstra un “jurnal muzical al pacienţilor”, pentru a le înţelege trăirile şi maniera de a reacţiona la evenimentele de viaţă.

Muzica poate avea şi semnificaţia concluziilor la sfârşit de drum. “Ce muzică ai dori să asculţi când mori”. “Mi se pare o idee deplasată, nici nu mă pot gândi la moarte, îmi este frică”, îşi spune neajutorat muritorul. Dar se supune, meditează şi aduce piesa muzicală care reprezintă momentul de răscruce din viaţa lui, sau filozofia lui, sau evocă eternul moment în care este îndrăgostit…sau copilăria, cu cuvintele cântecelor scrise în carneţelul de sub pernă, cuvinte care pot fi evocate peste zeci de ani, fără să mai fi fost auzite de atunci, pentru că ele fac deja parte din viaţă. Ascultând rockul anilor 50, sau Vivaldi, sau…înţelegem iarăşi, cu surprindere, cât suntem de diferiţi

Blues-ul a fost explicat pornind de la măsuri, sens general valabil al versurilor, astfel încât, în durerea ta de moment, eşti mai puţin singur când şi alţi oameni împărtăşesc experienţa ta. Auditoriul a fost apoi împărţit în trei grupe, fiecare grupă exprimând onomatopeic o linie melodică diferită, astfel încât s-a cântat în canon, cu acelaşi minunat solist...Am închis ochii şi am ascultat…recunoşteam chemarea junglei într-o existenţa fără început şi fără sfârşit…Apoi glasurile au devenit cuvinte, iar blues-ul “descifrat” anterior ne-a învăluit pe toţi, cântat simultan în engleză, română, maghiară…În altă situaţie mi s-ar fi părut ridicol. De data aceasta lacrimile îmi umpleau ochii…Shamannul oferea momentului semnificaţia istoriei omenirii.

Viaţa fiecăruia dintre noi este ca un teatru. Unii ne găsim locul pe scenă, alţii în sală, fiind pe rând, protagonişti şi spectatori, adaptându-ne unor situaţii neaşteptate, neprevăzute (momentul crucial în care crezi, sau chiar ai uitat o anumită replică importantă şi eşti obligat să improvizezi). Unora costumele ne vin perfect, ne simţim bine în pielea noastră, suntem mulţumiţi de rolul de fiecare zi şi facem din fiecare reprezentatie o bucurie. Trecem pe rând prin roluri diferite – copil, adolescent, tată, director… Adesea ne seduce ideea unui schimb de rol… Există însă oameni care nu-şi găsesc locul în scenariul universal. Pentru ei  este important să putem organiza din când în când o ieşire pe scena. Să ieşim în scenă alături de ei. Să le oferim ocazia de a trăi intens emoţia reprezentaţiei, teama de eşec, bucuria reuşitei. Să le arătăm că sunt importanţi pentru noi, să-i ajutăm  să se identifice cu personaje de legendă, să le dăm sens şi curaj, să-i învăţăm că nimeni nu este singur. Pentru a ne învăţa aceste lucruri a venit Profesorul Moreno în mijlocul nostru. Dar Shamanul?…Shamanul a deschis ferestrele sufletelor şi a pătruns în adâncimea lor, în căutarea cheii care deschide secretul…în căutarea unităţii de timp, care măsoară infinitul…