Creativitatea, trasatura centrala in evaluarea personalitatii umane si material de baza al constructiei psihodramamatice

Moreno:

“Am cautat mereu sa arat ca abordarea mea inseamna mai mult decat o metoda psihoterapeutica. Cred cu tarie ca spontaneitatea si creativitatea ating radacinile profunde ale vitatlitatii si dezvoltarii spiriuale, ne afecteaza implicarea in oricare sfera a vietii noastre”

Subiectele profunde pot fi, la fel ca si cele aparent simple, tratate fie exagerat de meticulos, fie extrem de superficial. Creativitatea este “subiectul”, care ne poate incita de la inceput, si care o data experimentat ne poate scoate din banalul plictisitor si steril... In contextul psihologic si psihoterapeutic, si mai precis in contextul psihodramatic, creativitatea atrage si fascineaza, dar nu numai. Ea poate fi explorata si cultivata, ba chiar intr-un anume fel, discutat in contradictoriu de teoreticieni, poate fi dezvoltata...

Teoretizarile intalnite in contextele de care tocmai am amintit sugereaza insa ca spontaneitatea poate fi stimulata dar creativitatea nu. Definirea celor doua realitati ne pune fata in fata cu un “univers” al opiniilor. Sunt alti autori ce vor afirma ca si creativitatea se poate dezvolta, sau altii, vor spune chiar, ca aceasta “creativitate” este de fapt, un fenomen rar, si la aceia unde teoretic vorbind, ea ar fi cel mai probabil sa se manifeste...

Initial vom incerca sa enumeram cateva definitii, mai intai pe cele circumscrise gnadirii de inspiratie moreniana, lamurind diferntele intre spontaneitate si creativitate, ca si concepte legate profund de esenta fenomenului psihodramatic. 

Spontaneitatea este inteleasa ca fiind, o tendinta naturala a continuturilor noastre mentale de a se organiza in forme adaptate, fie nevoilor interioare, fie cererilor realitatii, si care ar avea nevoie in vederea actualizarii ei de un mediu, facilitator. Elementele decisive pentru aceasta “facilitare”, sunt incluse in ceea ce se poate defini, si in final este, realmente, relatia empatica cu “altii”. “Altii”, ar  fi   in mod ideal tocmai cei capabili sa transmita un sentiment de incredere, in sine si in ceilalti, sentiment ce poate fi un catalizator suficient al proceselor despre care vorbim.  “Elementele” sunt evident, cele ce vor alcatui atmosfera neculpabilizanta, deschisa, fluida, flexibila, empatica, stimulanta, lejera, anti-anxiogena, ce poate sa se “construiasca” in intalnirea interpersonala autentica. Se afirma deci ca atunci cand vorbim de creativitatea noastra, ea este doar o realitate la care se ajunge prin spontaneitatea noastra. Aceasta spontaneitate, este o stare tranzitorie ce poate fi, asa cum spuneam, stimulata si facilitata in mod constient, si ea degaja energia psihologica ce devine material de constructie pentru actul interpersonal, si il pune pe individ, tocmai in aceste conditii sociale, ce il determina sa-si foloseasca propriile inzestrari, la nivelul creativitatii

. Contempland aceste realitati psihosociale teoreticienii, se preteaza la a afirma, in spiritul gandirii lui Moreno, ca elementele decisive, chiar “principiile universului mental si social” sunt tocmai spontaneitatea si creativitatea. Argumentul pentru o astfel de definire larga, integratoare, in care o dimensiune a psihicului uman, sau mai multe, in cazul nostru, se “incoroneaza” cu asa un rol, ar putea sa fie, prezenta acesteor trasaturi intr-o maniera coplesitoare, in ineractiunea inteumana. In atotcuprinzatorul “pretutindeni”, vom regasi spontaneitate si creativitate, si in jocul copiilor, joc intre persoane sau intre persoane si lucruri, sau dintre o persoana si opera sa, dar si in relationarea multicolora dintre o persoana si alta persoana. In aceasta desfasurare de uman, energizata de spontaneitate, se remarca faptul ca spontaneitatea nu actioneaza in vid ci asupra creativitatii. Fara spontaneitate, creativitaea ramane “fara viata”, iara fara creativitate spontaneitatea  ramane “goala si sterila”. Fara spontaneitate creatvitatea ramane, amorfa, mumificata, “fara viata”, intensitatea ei vitala fiind conectata organic si crescand sau scazand proportional cu participarea ei la spontaneitate, la banchetul resuscitarii si valorificariii comorilor ascunse.

Pe de alta parte, fara creativitate spontaneitatea ete “goala si sterila” nestructurata si nefocalizata cu evidente lipsuri in sfera teleologic. Prin urmare spontaneitatea face pe individ capabil sa se orgnizeze in mod autonom, asa incat sa fie adecvat nevoilor interne, fie cererilor externe.

Spontaneitatea ar fi aceea care il imputeriniceste pe individ sa parcurga drumul organizarii ca si pe cel al autoorganizarii. Si aici rolul terapiei si in particular al psihodramei, pe care o acceptam ca si cadru de referinta al discutiei noastre. Suntem deblocati pe traiectoria dezvoltrii noastre prin “detonarea” energiilor de tip spontaneitate, energii ce contribuie, alimenteaza, un proces complex de recristalizare a personalitatii.

Intre cele patru ingrediente vitale in acest proces, doua fiind deja mentionate, se mai adauga “tele”, si “intalnire”, alaturi de 'spontaneitate” si “creativitate”. Si astfel avem  tocmai cei patru piloni ai gandirii si practicii sistemului psihodramatic. Creativitatea joaca un rol atat de important, incat putem vorbi de un sistem, pe care il putem descrie literalmente prin prisma rolului pe care creativitaea il joaca la urma urmei, in tot acest intreg. Rolul creativitatii este literalmente decisiv, in raport cu forta cu care va opera intreg demersul psihodramatic. Pornind de la viata, de la a construi, trai si integra vise, pana la deblocarea anxietatilor ce franeaza creativitatea, psihodrama, va indrazni sa afirme ca se adreseaza “miezului” mecanismului psihologic si al intregului univers mental si social. Spontaneitatea se revarsa initial  in jocul copiilor dar se poate regasi si in psihodrama. Ea nu are nevoie sa fie spectaculoasa, sau dramatica in sensul literal, radical al cuvantului, dar poate fi prezenta in modul in care gandim, in modul in care ne plimbam, privim la un apus de soare, dansam sau cantam in baie. Calitatile esentiale ale actului spontan ar fi tocmai o minte deschisa, prospetimea raportarii la ceilalti, dorinta de actiuni inovatoare si integrarea exteriorului cu interiorul.

Nu este aici vorba de un act pur irational, ci de a fi gata sa raspunzi unei situatii in functie de solicitarile ei. Spontaneitatea ar fi, in perspectiva teoretizarii respecive, tocmai promptitudinea raspunsului in fata solicitarii, pregtirea subiectului pentru actiunea libera. Se mai definesc, tot in acest context si cele trei tipuri de spontaneitate, patologica, stereotipa si normala. Evident distinctia fina intre stereotipie si normalitate este in sine, unul din subiectele, care ne-ar putea imediat abate inspre digresiune.

 Recapituland, numai asa, stimuland starea de spontaneitate, ajungem sa “trezim uriasul care doarme” al potentialului creator inerent. Energia psihologica inmagazinata in individ si eliberata uneori domol alteori dinamic sau chiar eruptiv, prin intermediul spontaneitatii devine materialul de constructie ideal, adaptat, compatibil, pentru actul interpersonal, pentru puntea fermecata dintre el si eu dintre tu si eu dintre eu si ceilalti.

Interventia terapeutica asupra unui individ consta in a-I face posibila o stare de spontaneitate care sa-i declanseze un astfel de proces de autoorgnizare, in care mobilizand resursele de tip creativ si folosind materialul psiho-energetic al spontaneitatii, sa construiasca ceea ce in virtual nazuiese sa fie si deci intr-un anume sens este... 

In drumul nostru inspre definrea creativitatii am descris initial spontaneitatea, pentru ca evident tocmai teama de esec, problemele emotionale, psihologice ce blocheaza spontaneitatea, blocheaza de  fapt intreg procesul creator, proces ce presupune printre multe altele si asumarea riscului, si permisivitatea in raport cu eventualitatea esecului, gasirea de raspunsuri noi, dezinhibarea potentialuiu personal in contextul in care sentimentul de a fi tu insuti este si el legitim.

Spontaneitatea este deci, catalizatorul proceselor creative.

Ce este creativitatea in aceasta viziune?

Adam Blatnner spune: “Spontaneitatea nu are nevoie sa fie spectaculoasa sau dramatica. Ea poate sa fie prezenta in felul in care gandesti te plimbi privesti un apus de soare, dansezi sau canti in baie. Calitatile esenntiale ale actului spontan, sunt o minte deschisa si o prospetime a raportarii cu altii, dorinta de actiune inovatoare, si de integrare a exteriorului cu interiorul.”

Nefiind nicidecum impulsivitate sau actiune pur irationala, spontaneitatea presupune de fapt actiunea de a fi gata de a raspunde unei situatii in functie de solicitarile ei pregatirea noastra a mea ca subiect ca individ pintru actiunea libera. Raspunsurile de tip spontan trecand peste spontaneitatea de tip patologic, sau stereotip, cea din urma fiind adcvata dar nu creativa, sunt catalizatorul de fapt, al intregului proces creative.

Psihodrama, pune la dispozitia acestui catalizator mediul adecvat, situatia de grup, scena, si rolul ce permit intr-o atmosfera de incredere si empatie, rezolvarea unor probleme psihologice ce blocheaza spontaneitatea.

Creativitatea este definita in dictionarul “Random House”, astfel: “ a cauza nasterea a ceva unic, ce nu s-ar putea produce altfel, sau care nu este consecinta unui proces obisnuit, a se naste din gandurile sau imaginatia cuiva a adauga noi functii , caractere, insusiri. Intre spontaneitate si creativitate este o legatura profunda, starea de spontaneitate fiind principiul  esential al oricarei experiente creative.

Starea de spontaneitate este principiul esential al oricarei experiente sau al oricarui proces creativ. Caci in mod evident, in filozofia experientialista a abordarii psihodramatice, ceea e este important, este actul creativ, si nu produsul ei definit ca o conserva culturala e catre Moreno. Iata deci ceea ce este important in psihodrama, nu neaparat rezultatul cocret, ci chiar actul creativ in sine, procesul creatiei si nu produsul ei, produs care, in final, in stilul dinamic si inconfundabil al creatorului sistemului de care vorbim, este denumit “conserva culturala”. Creativitatea este deci procesul descoperirii de noi modalitati de gandire si comportament, pe cand spontaneitatea este doar prerecuzita pentru acest proces, cele doua concepte si realitatii, fiind gemene, interconectate pana la nivelul interconditionarii, al interdependentei. Spontaneitatea este energia creativa eliberata, ce este in functie de inversa proportionalitate cu anxietatea. Psihodramatic, definitia creativitatii se focalizeaza in mod exclusiv, chiar pe procesul creatiei. Ea se poate asemana, in aceasi traditie de definire si cu o energie eliberata de dispozitia spontaneitatii pentru a realiza “noutatea”, relatii noi, comportamente noi, noi modalitati de gandire, noi abordari in domeniul stiintific, noi expresii ale nevoilor spontane ale omului. Creativitatea este transformarea nevoilor, impulsurilor si necesitatilor imperioase ale naturii umane, chiar a energiilor instinctuale in “opere de arta”, orice am putea noi sa includem aici la un moment dat, printr-o largire, evident metaforica a acestor concepte...

Desi conceptele respective apar ca nedetasate si nedetasabile, totusi Moreno face deosebirea intre cele doua precizand ca atunci cand ne referim la creativitate ne referim la o realitate legata de “genotip”. Creativitatea nu poate fi stimulata facilitata sau indusa, ci doar verificata. Oamenii adusi la un nivel egal de spontaneitate, raman diferiti in raport cu ceea ce noi definim drept creativitate. La acea “masura” de creativitate relativ determinata prin genotip, ajungem prin spontaneitate care doar catalizeaza o realitate existenta.

Fascinanta ramane aici, in acest context, afirmatia marelui poet Mihai Eminescu: “Oamenii invatati, dar fara talent propriu, adica purtatorii stiintei moarte, mi-i inchipui ca o sala intunecata cu o usa de intrare si una de iesire. Ideile straine intra printr-o usa, trec prin intunericul salii, si ies prin cealalta , indiferente, singure si reci. Capul unui om de talent este ca o sala iluminata cu pereti si oglinzi. Din afara vin ideile, intr-adevar reci si indiferente, dar ce societate , dar ce petrecere gasesc.” E vorba deci de petrecere, de savurare, de evadare din zona inghetata, din zona hipoenergetica, distima, de iarna, prin debutul unei primaveri a spontaneitatii a “dezghetului”, drept in vara creatiei , savurand toamna coacerii si fiind din nou atinsi de iarna “conservelor culturale” a reanghetarii, spre o nevoie organica dupa o noua primavara.

E vorba despre nevoi, despre nevoie, despre nevoia de creativitate mai precis...

Daca e vorba tocmai de natura unei fiinte ce-si reflecta originile si de fapt “Originatorul”, creativitatea ar fi tocmai o oglindire a creatiei, a unuia din aspectele originale ale “chipului”, caci se spune “dupa chipul si asemanarea”...?

Revenind din trecutul genezei in prizentul gonit de viitor, remarcam, ceea ce Carl Rogers ne sugereaza, si anume, ca ar fi doar o singura posibilitate, sa tinem pasul cu viteza incredibila a dezvoltatrii societatii moderne, pentru a nu fi literalmente dominati de ea, pentru a nu ajunge niste “apendici” umani, tractati de forta impersonala a realitatii contemporane dinamice, pentru a nu ne transforma in simplii “consumatori” de nou… Aceasta misterioasa posibilitate, este sa creem noi noul...!

Creativitatea este deci o nevoie individuala si sociala in acelas timp, pentru ca pentru solutionarea unei probleme, cere imperios, tocmai procesul creativ.

Blocajele in calea acestei dezlantuiri a procesului creator sunt muiltiple si, ne intrebam retoric, una din modalitatile creative de a te confrunta cu ele nu este tocmai psihodrama?

Identificarile trecutului legate de suprapunerea cvazitotala a conceptelor de cretivitate cu cele de coeficient intelecual ridicat, talent sau geniu au intarit o abordare usor eleitista si partial determnista a problematicii creativitatii. 

Intra- adevar dincolo de orice definitie psihodrama este o abordare vie ce tasneste din generozitatea expresiva a vietii insasi, si rastoarna aceste paradigme, exemple vii de concepte cu miros de “conserva culturala”.

Si nu numai atat dar ea se va intoarce spre viata ca o oglinda fermecata, imbogatind-o, starnid-o parca. Realitatea se imbogateste in universul psihodramatic,  si in cei care sunt insetati de experimentare, se mai trezeste o noua, surprinzatoare disponibilitate, tipica de fapt celor intelepti, de a invata chiar de la izvor. Viata, spontaneitatea ei, creatia de fapt, sunt izvorul de unde dinamica psihodramatica se inspira mereu. Psihodrama este fara exagerare, una dintre cele mai autentice, spectaculoase si eficiente in acelas timp, expresii terapeutice ale creativitatii in sine.. La acest izvor al vietii, al creatiei si spontaneitatii ei de expresie, se intoarce mereu psihodrama explorand adevarul dar, explorandu-l prin metode diferite de cele pur cognitive, si anume prin metode dramatice.

Stiinta a sufletului, ea ne pune realmente, intr-un contact autentic, dar si plin de misterele si aventurile sale, cu resursele cele mai adanci, din noi insine ca indivizi dar si ca grupuri. Cu riscul repetitiei, vedem tocmai aici, in strafundurile umanului, o replica a spumoasei “creatii”.  Tocmai in spontaneitatea si capacitatea multicolora de a crea, a sufletului omenesc, vom gasi “resursa surpriza”
 Acest contact, cu resursa de apa cristalina a imprevizibilei creativitatri, mijloceste dar la randul lui, dar este in acelas timp si el sustinut, de intalnirea unul cu celalalt. .Caci creatia si creativitate in psihodrama nu se realizeaza “in vitro” ci in grup. Aici, in mijlocul interactiunii sociale vii, si de fapt numai aici, s-ar putea intampla aceasta, si anume ca “reprezentarea launtrica”, sa se converteasca in “reprezentare exterioara”, si impresia sa capete legitimitate, si mult asteptata expresie.

Tocmai aici, spontaneitatea si creativitatea vor izvorî direct din apele freatice ale unei tendinte pe care Moreno o numea “foame de actiune”, care la copii se evidentiaza prin exprimarea, uneori anarhica, prin gesturi si miscari, a dorintelor. Oamenii au nevoia de a face, mai mult decat au nevoie de a vorbii, despre reactiile si dorintele lor.

A Maslow, de asemenea, vorbeste de existenta a doua feluri de creatie:

primara si secundara. Prima izvoraste din inconstient, si este comuna tuturor oamneilor, manifestandu-se cel mai liber la copilul sanatos, cu pofta de joaca, capabil sa viseze, sa inventeze ipostaze si roluri diferite, si a-si exprime neingradit, spontan, impulsurile. La adulti, creatia primara se asociaza cu o oarecare “feminitate”, si sensibilitate fata de arta. Tipul secundar de creatie, isi are punctual de plecare in constiinta si este specific pentru oamenii practici, si bine organizati, ce-si stapanesc impulsurile, dar se preocupa de indeplinirea cu eficienta a sarcinilor ce si le asuma. 

Scopul psihodramei este deci tocmai de a integra armonios, continuturile uneori conflictuale ale individului evident in raport cu cele doua instante bienecunoscute cerintele realitatatii si nevoile interioare. Copilul si adultul cu tipurile de creativitate specifice se pot intalni in lumea psihodramei, se pot regasi si intervaloriza.

Definirea creativitatii este variata si de aceea mai putem cita si alte abordari:

Procesul creative, ca si produsele sale vazute ca o dimensiune a activitatii sunt …creativitate

Rogers, spunea ca principalul motiv al creativitatii este tendinta omului de a se actualize pe sine de a deveni.

Astazi traim realmente intr-o foame sociala si culturala si nu numai, dupa creativitate.

Nevoia de schimbare pe plan social, economic, cultural, educational, axiologic sau moral si chiar pe plan religios filosofic striga dupa acea resursa, creativitatea.

Conceptul a riscat sa fie ingropat sub definitii bine intentionate, dar evident reductioniste, ca cele de tipul creativitatea este un nivel inalt de abilitate de a rezolva probleme.

De fapt, un caz particular al inteligentei, un subiect usor tehnicizat, si astfel pus in pozitia de a fi tentat sa-si piarda fecunditatea specifica.

Definirea s-ar fi realizat sub cel putin patru abordari ,din oersoectuva lui Mielu Zlate:

Creativitate ca produs

Creativitate ce process

Creativitate ca abilitate

Creativitate ca si caracteristica complexa a personalitatii.

Originea etimologica ne ajuta sa surprindem cateva aspecte interesante caci creativitate provine din limba Latina “creare”, ce ar insemna, mai précis, zamislire, faurire, nastere. Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un fenomen general uman, iar in forma cea mai focalizata de exprimare, specific psihologica apare definita din cele patru unghiuri, acceptiuni, enumerate mai sus.

Creativitatea ca produs  prin caracterul ei static este definita prin caracterul ei de unicitate originalitate, dar si de utilitatede valoare si aplicabilitate vasta. Cel mai simplu am putea reformula aceasta idée spunand : “Intrucat un produs poate sa fie original, dar fara valoare, cei doi termeni ai definitiei nu pot fi separati. Dat tocmai aici valoarea sociala adaptativa a unui produs uman relative, este discutabila daca  acest produs nu este constant imbunatatit si deci de aici imposibilitatea acceptarii unui statut, static in raport cu produsele creativitatii ce fusesera identificate cu insasi creativitatea .

Notiunea care in mod evident se acomodeaza mai bine cu dinamica gandirii psihodramatice este aceea ca chiar si creativitatea trebuie vazuta  ca si un proces, nicidecum in termeni statici.  In aceasta abordare, avem de la inceput din perspectiva teoretica, o discutie specifica acesteia si anume cea despre fazele procesului creativ si evident numarul acestora. Pregatirea, incubatia, iluminarea, verificare, ar putea deci defini etapizat acest process, iar alte teorii ce abordeaza si mai analitic definesc, orientarea, preparatia, analiza, ideatia, sinteza, evaluarea, ca fiind aceste etape . Dincolo de disputa idelologica uneori fertila alteori nu, se intrevede un fapt, acela al caracterului evolutiv, dinamic efervescent al creativitatii

Atunci cand vorbim de creativitate ca si potentialitate umana ne gandim la disputa legata de “cantitatea” de creativitate si ne punem intrebarea daca ea poate fi dezvoltata sau doar stimulata sa se manifeste…Daca tocmai creativitatea este substanta, arhisubstanta cu care lucram incalzita starnita si dezlantuita de energia primara a spontaneitatii. Oare la temperaturi inalte, ar fi posibil ca aceasta sa poata suferii mutatii calitative si cantitative pornind evident de la resursele date?

Intrebarile ar putea duce la raspunsuri…

In final creativitatea este o dimensiune complexa, integrativa chiar a personalitatii, Ea nu este doar o rubrica a personalitatii organizarea optim a unor factori ai personalitatii sau armonizarea si conlucrarea proceselor psihice in conditii favorabile, ci mult mai mult decat atat. Personalitatea creatoare s-r distinge prin fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitatea fata de probleme, capacitatea de redefinire. Alta lista a acestor caracteristici ar include: sensibilitatea pentru probleme, receptivitatea pentru orice, identificarea cu problemele altor oameni si culture, variabilitatea ideilor, capacitatea de adaptare la orice situatie, originalitatea. Trasaturile de caracter ce ar fi tocmai fundamental unui astfel de echipament creator ar pute fi conform C. Taylor, lipsa de ingamfare, acceptarea situatiilor de tip ambigu, si in final increderea in propria activitate creatoare.

Evident exista factori ce contribuie la traiectoria noastra in raport cu creativitatea:

Factorii interiori structurali psihologici

Factorii exteriori conjuncturali socio-culturali

Factorii psihosociali

Factorii socioeducationali

Concluzia acestei analize va duce mereu spre un orizont larg de abordare a creativitatii caci creativitatea cu se poate reduce doar la factorii psihologici.

Timiditatea, frica de esec si critica inhibitia, indecizia, autodescurajarea si rigiditatea ca factori interni inhibitori ai creativitatii ca si initiativa, iar tanacitatea, atitudinea active fata de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire, o potenteaza. Insa toate acestea nu se vor manifesta “in vitro” asa cum am mai mentionat, ci intr-o lume ce este chiar mai mult decat un simplu context. Traim in lumea in care, raportat la factorii socioculturali spiritual timpului ce pluteste in aer va incerca sa conditioneze dezvoltarea, mediul relational climatul psihosocial va alimenta spontaneitatea energizanta, prin destindere ccoperare acceptare si incurajare sau o va provoca sau chiar incomoda prin rigiditate conformism tensiuni si conflicte, iar procesul socializator timpuriu si dezvoltarile sale ulterioare ne-u servit jaloane diverse in functie de care ne putem orienta, cu diverse valte in raport cu inhibarea sau stimularea creativitatii. O idée ce ar merita o abordare mai grijulie este legata tocmai de faptul ca suprasimplificarile reductioniste nu duc le rezultate in elucidarea complexitatii fenomenului creator. Actul creator si procesul creator nu tine doar de prezenta tuturor factorilor ci si de configuratia si dinamica lor. De aici neesitatea unei stimulari psihoindividuale si sociale si chiar culturale adecvate cu valentele unei adevarate restructurari. Ordine si stimularea, configuratia si energizarea sunt iata cuvinte cheie ce ar putea sugera traseul pe care creativitatea se poate maximize sau manifesta.. Metoda psihodramatica vine cu energie si structura intr-un anumit climat cultural si cu un mediu si climat relational ce se constituie intr-o interfata ideala pentru factorii mai sus mentionati.

Definitia finalista a creativitatii pune accentul pe faptul ca psihologii descriu creerea a ceva nou, original dar si cu totul adaptat, adecvat societatii, aptitudinea de a creaa ceva nou si de valoare. , sau in alta perspective combinarea intr-o noua maniera, originala a unori idei noi cu adevarat valoroase.

Creativitatea presupune si o dispozitie generala a personalitatii,  spre nou spre o anumita organizare stilistica, a proceselor psihice in sistem de personalitate           ceea ce leaga aceassta dimensiune de lumea complexa psiho-sociala ce cuprinde in mod inerent nu numai motivatia ci si ancorele externe ale motivatiei.

Cand plasam creativitatea in context ajungem mereu la concluzia ca aceasta nu apare niciodata, ca rezultatul unei actiuni individuale, ci este produsul a trei “forte”:

1. Setul institutiilor sociale sau campul, care selecteeaza acele variatii produse de individ care trebuie sa fie retinute
2. Domeniul cultural stabil care va conserva si va transmite ideile noi selectate, sau cel care formeaza generatia urmatoare
3. Individul care adduce schimbari in domeniu care vor fi considerate de catre camp, creative sau nu.

Creativitatea se poate deci analiza din perspective in care ne punem intrebarea ce face ca anumite personae sa produca mai multa creativitate intr-un domeniu. Raspunsul poate sa fie doar acela care nu implica doar factorii cognitive-informationali ci si cei de tip motivationali emotionali. Acestia la randul lor se studiaza doar tinand cont de campul social in care se desfasoara activitatea, dar si cu domeniul cultural stabil, si evident avand domeniul individual in centru.

H Gardner infatiseaza mai multe ntivele de interactiune ce definesc fenomenul creativitatiii:

Nielul subpersonal

Nivelul personal

Nivelul interpersonal

Nivelul multipersonal

Nivelul intrapersonal are de-a face din nou cu cercul social in care lucreaza si creaza individual, unde este vorba evident de o multitudine de “cercuri concentrice”

Ajungand din nou la psihodrama, nu ar fi de loc normal sa uitam de importanta coplesitoare pe care Moreno o da spontaneitatii si creativitatii. Inca din anul 1920, in lucrarea sa “Stegreiftheather”, care s-a dezvoltat in 1947 in “The theathre of spontaneity”, se prezinta 4 forme de teatru revolutionare. Trebuie sa recunoastem caracterul revolutionary dar si relevanta diniamicii pe care o surprind ele, relevanta raportata nu numai la spatial therapeutic in care se intrepatrund si interactioneaza mai apoi in intreaga dezvoltare a demersului psihodramatic, dar si la surprinderea dinamicii oricarui sistem, psihosocial.

Conceptia lui Moreno se structureazza in fata ochilor nostrii clar, dar si cu degradeurile necesare, centrala fiind forta eleiberatoare cu care ne-am obisnuit.

Teatrul devine:

Teatrul de conflict ( teatrul critic)

Teatrul spontaneitatii  ( teatrul imediat )

Teatrul terapeuti  ( teatrul reiproc )

Teatrul creatorului 

Teatrul de conflict porneste de la necesitatea “eliberarii”, teatrului prin forta publicului.  De asemenea participarea publicului trebuie sa fie in mod treptat eliberata  de haos si dezordine si trebuuie sa fie incadrata dupa regulile estetice.

Folosind ca ilustrare la aceasta structurare din haos a creatiei putem cita si conceptual de “dezorganizare creative” ca faza de evolutie restructurare si creatie inspirat de teoria lui G T  Land cu privire la sisteme, si procesul creative, stadii care ar fi de fapt:

Formativ

Normativ

Integrativ

Transformational

G T  Land sustine ca orice sistem viu parcurge aceste etape definite in teoria sa transformationala in cadrul la mai multe cicluri de transformare. . 

Primul stadiu este evident cel de crestere aditiva sau stadiul formativ, stadiu legat de faptul ca selful se afla intr-un mediu nou, unde invata regulile, si este orientat in mod egoist, spre sine si spre urmarirea propriei sigurante.

Stadiul al doilea, al cresterii replicative, sau stadiul normative, ar fi caracterizat de o identificare cat mai intensa cu membrii grupului, cu scopul asemanarii apartenentei si evident al protectiei in cadrul grupului.

Stadiul integrative sau de crestere acomodativa, se defineste deja prin dorinta persoanei de a fi ea insasi, cu o manifestare comportamentala ce nu mai este axata pe asemanare afiliere apartenenta siguranta si in final protectie ci din contra pe diferentiere si distantare, dandu-si seama ca prin distantare se poate regasii pe sine, isi poate regasi unicitatea selfului.

Stadiul transformational sau de crestere creative, se refera la momentul cand o persoana intrerupe total in mod radical legaturile cu trecutul deoarece isi da seama ca aceaste legaturi il impiedica, sa se regaseasca si sa se dezvolte pe sine. Ea constientizeaza ca confortul si siguranta pe care le ofera stadiul normative trebuie parasit pentru a putea sa indrazneasca sa faca ceva sa se dezvolte in directia unei schimbari majore.

Toate acestea presupun o experiena psihica disconfortanta la prima vedere, experienta renuntarii la incertitudini, a renuntarii la traditional, la lucruri metode sau solutii care de obicei au dus la reusita, la conservatorism si conserve culturale. Aici putem include, starile de divergenta, nonconformism, incertitudine un moment de criza, renuntarea la cunoscut, contestarea si distrugerea vechilor structuri de cunoastere, pentru a obtine noua structura.

Astfel din haosul publicului din momentul de dezorganizare presupus de pierderea controlului asupra desfasurarii clasice a teatrului, se ridica noua ordine si estetica.

Au fost zmulse doar “florile raului”, nespontaneitatea si neintimitaea, care au devenit tintele agresiunii, orientate impotriva neautenticitatii fenomenului teatral, din aceasta perspectiva. Acest teatru este al nostru, se intampla aici si acum si este or, ientat pe sponaneitatea ce prin intermediul imaginatiei ajunge la creativitate in final.

Alte aspecte fascinante in acest poces sunt legate de depasirea distantei dintre sala si actor, de depasirea separarii neautentice intre artist si produsul creat care intr-un fel este parte din acesta din urma, caci, artistul autentic se creaza pe sine in fiecare din creatiile sale.

Spontaneitatea este vazuta de Moreno, ca si creativitatea si in diverse etape, in dinamica ei si anume, in “Canon of creativity”, Moreno descrie, etapele spontaneitatii:

1. atractia spontaneitatii provocarea ei la actiune care este si materializata in purtatorlul ei incalzirea procesul de warm up

2. nasterea creativiatii, intr-o stare internalizata, de haos relativ, “status nascendi”, o stare de travaliu creator intern de destructurare si restructurare

3. produsul creativitatii, care este deja conserva culturala

Definitiile spontaneitatii, se insiruie de asemenea pe un interval de variabilitate, care pare a fi surprins chiar in scrierile lui Moreno, unde spontaneitatea este atat energia care ne indreapta spre creativitate, fie raspunsul adecvat la situatii noi, fie se face o adevarata corelare a spontaneitatii cu actul creator in sine, f.ie se vede spontaneitatea ca o forta declansatoare transportata de vehiculul procedeelor de warm-up catre tinta moblizarii resurselor creatoare, fie o stare de a fi gata sa raspunzi provocarilor intr-o manierea adecvata…

Daca vorbim de corelarea creativitatii cu spontaneitatea am vazut deja ca exista o varietate de abordari de metafore ce exprima aceasta relationare. Mai delicate este problemaica ridicata de studii recente asupra legaturii intre lipsa spontaneitatii si anxietate, sau starea patologica pe care in linii mari teoria psihodramei o presupune. Studile indica o slaba constientizare a prezentei spontaneitatii chiar la un grup de personae antrenate sa fie deosebit de creative in marea parte a timpului. Discutia ce se intrevede aici este probabil o partie pe care noi cercetari o vor explora si batatorii ducand la relativizarea unor afirmatii usor absolutiste dezechilibrate si nerealiste.

Totusi pana acolo unde intrebarile nu vor mai starni valuri mai este drum de facut, si de aceea incercam sa privim fenomenul creativitatii din cat mai multe puncte de vedere.

Conceptul de ” imaginatie sociala”, este unul din aceste puncte de vedere, pentru ca are de-a face cu interactiunea dintre imaginar si social. Aici se manifesta, coagularea intrapersonala a imaginilor ce in mediul cultural social se agregheaza in imaginea comuna. Ea va mijloci, prin utilizarea ei mai mult sau mai putin constienta si volntara , fenomelnul de ierarhie, structra, distribuirea de status-uri se roluri influenta manipularea si controlul, dar si relaizarea unor proiecte si viziuni commune cu caracteer motivator. Imaginatia sociala energizeaza iteractiunea nu numai domeniile mai sus mentionate, ci de fapt si intreg sistemul de relatii interumane bazate in final pe a actiona in raport cu imaginile cu valente positive sau negative. In final raportarea la o imagine globala integrativa a semnificatiei lumiii a cosmosului si a semnificatiei existentei, se face in caaadrul a ceea ce incercam sa definim ca imaginatie sociala. Psihodrama lucreaza direact cu imaginatia sociala, contribuind la imbogatirea valui energizant de motivatie in directia manifastarii creativitatii imaginative, cu evidentele implicatii si dimensiuni socio-culturale.

Pentru Baudelaire imaginatia era “regina functiilor psihice”, pentru o serie de filozofi era “nebuna casei”.