PSIHOTERAPIE INDIVIDUALA SI DE GRUP

Psihoterapia este dedicata tuturor celor care trec printr-o situatie de viata dificila sau delicata in vederea reechilibrarii personale, a celor care doresc sa se cunoasca si sa se accepte asa cum sunt, a celor care doresc sa isi dezvolte armonios resursele; este interventia psihologica utilizata în scopul optimizarii, autocunoasterii si dezvoltarii personale.

Psihoterapia se poate realiza în regim individual sau de grup ( de ex: cuplu, familie sau grup mic). O sedinta de terapie individuala dureaza in medie 50 de minute si se desfasoara de obicei saptamanal., iar cea de cuplu de aproximativ 90 minute, saptamanal. Psihoterapia de grup se negociaza in functie de nevoile grupului, poate fi de 3 ore saptamanal, de 10-12 ore lunar.

PSIHOTERAPIA se adreseaza persoanei si lumii ei interioare. In procesul psihoterapeutic se abordeaza problematici legate de modurile de comportament si actiune prin descoperirea temeiurilor profunde si a cauzelor care duc la acest comportament.

Durata unui proces de terapie depinde de dificultatea si complexitatea problematicii abordate si este stabilita de comun acord cu clientul.

Serviciile de terapie pot ajuta in:

·        pierdere (doliu), separare

·        sentimente de vinovatie

·        stari de indiferenta, tristete, singuratate etc.

·        stima de sine scazuta

·        sentimente de invidie si gelozie

·        probleme de relationare, in familie, in grup, la locul de munca etc.

·        dependenta de tutun, alcool, droguri etc.

·        tulburari alimentare (anorexie, bulimie)

·        stres, tulburari de stres posttraumatice

·        fobii, anxietate, atacuri de panica

si altele

Cand este nevoie de psihoterapie?

Este de dorit sa incepem o psihoterapie atunci cand:

1.     suntem in conflict cu noi insine

2.     esuam in a lega relatii satisfacatoare in viata personala si profesionala

3.     parcurgem crize existentiale (divort, pierderea unei persoane dragi, maladii grave)

4.     simtim o acuta lipsa de sens in viata noastra

5.     ne dorim o schimbare dar nu ne-o putem reprezenta inca

6.     asteptarile noastre legate de viitor sunt sumbre, pesimiste

7.     intampinam dificultati de adaptare la schimbare

8.     anumite lucruri se repeta cu regularitate in viata noastra (relatiile noastre se termina in acelasi fel, ne indragostim de acelasi tip de partener(a), care ne face sa suferim, se intampla sa avem acelasi tip de sef etc)

9.     avem ganduri si reactii care ne surprind si in care nu ne mai recunoastem pe noi insine

10. dezvoltam simptome (atacuri de panica, fobii, insomnii, depresii etc)

PSIHOTERAPIE SAU DEZVOLTARE PERSONALA DE GRUP PRIN TEHNICI PSIHODRAMATICE

Bine ați venit la seminarele de "autocunoaștere”prin “psihodramă”!

Întrebări esențiale

1. Ce este autocunoașterea?

2. Ce este psihodrama și cine a creat-o ?

3. Care sunt ofertele noastre și în mod evident,

beneficiile voastre ca și participanți

4. Cum începem?

1. Ce este autocunoașterea ?

Definiție: Autocunoașterea este procesul prin care, asistat de un profesionist din domeniul psihoterapiei, prin intermediul tehnicilor individuale și de grup, aspirantul la dezvoltare personală, descoperă prin experiență, sentimente, gânduri, elemente ale imaginii de sine.

Aceasta face posibilă prelucrarea diverselor obstacole subiective, evident în direcția unui progres personal real!

Autocunoașterea se face în mod și mai clar necesară d.p.d.v. pragmatic, având în vedere, că profesionistul în sine ca personalitate, în totalitatea sa, este de fapt cel mai eficient instrument, indispensabil, activității respective.

Acest “instrument” este necesar la evaluare, structurare și intervenție, și ești chiar tu.

În ce măsură te cunoști pe tine?

“Hartă” prescurtată a metodelor de “autocunoaștere”:

Orientări de tip psihodinamic și psihanalitc

Freud, Adler, Ferenczi, Abraham,Rank, mai târziu, Jung, Klein, Fairbaim, Winnicott, Guntrip, Bowlby,Brill, Jones, se focalizează, asupra dinamicii dintre părțile conștiente șI subconștiente ale psihicului, și lumea exterioară.

Orientări de tip umanist

Adler, Ranck, Rogers din punct de vedere temporal mai târziu, mulți alții...și “MORENO”.

Caraceteristică este focalizarea asupra persoanei umane dezvoltând diferite ramuri ca “Terapia centrată pe persoană”, “Gestalt”, “Psichodrama” etc

Comportamentalist

Este o abordare mai puțin centrată asupra propriilor  pionieril individuali

Abordările aferente acestuicurent sunt mai curând preocupate de psihologia și

teoria învățării. Se dezvoltă în cadrul acestei ideologii, diferite curente, numite fie

simplu, “cognitiviști” fie “cognitiv-comportamentaliști” sau “rațional-emotiv -comportamentaliști”, etc

Psihanaliza originală

Sigmund Freud (vienna 1880+) lucrând cu pacienții isterici se concentrează asupra subconștientului

2. Ce este psihodrama și cine a creat-o?

“Inventatorul” psihodramei, dr. Jacob Levi Moreno, s-a născut în România, la București, în 1889. Aceste date, deși prezente în numeroasele tratate și enciclopedii, par a fi destul de controversate. Astfel unele documente indică anul 1880 ca dată a nașterii, iar în ce

privește localitatea, Moreno însuși susținea ca s-ar fi născut pe un vapor în timp ce părinții săi erau în croaziera pe Marea Neagră, la București eliberându-i-se doar certificatul de naștere.

Născut într-o familie în care migrația reprezintă o tradiție multiseculară, Moreno însuși

avea să devină, poate și datorită predispoziției genetice, cât mai ales prin formarea sa pe

parcursul biografiei lui, "cetățean al lumii", după cum arăta M. Lauterbach (1994).

El sosește cu familia la Viena, la vârsta de 5 ani și tot aici, absolvă Facultatea de

medicină în 1917, studiind în paralel psihologia și sociologia. Influențat puternic de avangarda artistică a debutului de secol, editează între 1918-1920 trei almanahuri literare, iar în 1922, înființează “Teatrul Improvizațiilor” (Stegreiftheater), ce avea să devină laboratorul în care psihodrama prinde pentru intâia oară contur. Din 1925 îl găsim în SUA, unde efectuează cercetări cu valoare de pionierat în domeniile sociologiei și psihologiei sociale, evidențiinduse ca și creatorul noțiunilor de psihoterapie de grup și sociometrie. În 1935 înființează primul teatru de psihodramă la Beacon, iar în 1942 primul institut de psihodramă la New York.

După SUA, metoda începe să se răspândească și în Europa, Franța fiind întâia țară

cucerită, mai ales în urma demonstrațiilor efectuate de Moreno însuși la Paris. Moreno, în

aprecierea lui P. Bour, care îl cunoscuse în aceea vreme - a strălucit mai întâi în SUA, apoi în Europa, în America Latină, până în Japonia. Adevăratul înțeles al calității de "cetățean al lumii" trebuie căutat de fapt tocmai în disponibilitatea atâtor țări, cu culturi atât de diferite, din colțuri îndepărtate ale lumii, de a “naturaliza” psihodrama.

Cuceririle psihodramei nu sunt însă exclusiv geografice; expansiunea se face și în

direcția unor noi domenii de aplicare și de influență. Concepută inițial ca o metodă

psihoterapeutică, psihodrama influențează treptat stiințele educației, pătrunde în practica

pastorală, în psihologia organizațională și furnizează tehnici pentru procesul de formare al actorilor; mai mult chiar, tributară inițial avangardei teatrale, ajunge ea însăși să influențeze dramaturgia contemporană. Moreno a fost medic psihiatru și profesor, și în timpul vieții a fost recunoscut de către Universitatea Harvard ca unul dintre cei mai importanți cercetători mondiali în domeniul științelor umane.

El este nu numai fondatorul psihodramei, ci și al sociometriei și este considerat un

pionier în domeniul psihoterapiei de grup. Moreno a studiat medicina, matematica și filozofia la Universitatea din Viena, devenind medic în 1917. A respins parțial teoria Freudiană încă din timpul facultății, și a devenit interesat de psihoterapia de grup.

În 1912 îi spunea lui Sigmund Freud: “Eu incep acolo unde vă opriți dumneavoastră.

Dumneavastră, întâlniți oamenii în mediul artificial al biroului dumneavoastră... Eu îi întâlnesc pe stradă și în casele lor, în mediul lor natural. Dumneavoastră, le analizați visele. Eu le dau curajul să viseze din nou. Dumneavoastră îi analizați și interpretați. Eu îi las să își exprime rolurile conflictuale, și să își reconstruiască visele.”

Într-adevar, doctorul. Moreno a mers mai departe decât Freud în teoria sa asupra relațiilor interpersonale și în dezvoltarea psihodramei, sociometriei, psihoterapiei de grup, a sociometriei și a sociatriei.

Mutându-se în New York in 1925, Moreno a început cercetările în sociometrie și a

fondat Revista de psihoterapie, psihodramă și sociometrie, care continuă să apară și astăzi. În 1932 a introdus psihoterapia de grup ca metodă în cadrul asociației americane de psihiatrie.

Metoda psihodramei este și astăzi, după 100 de ani, una din cele mai utilizate și respectate tehnici și implicit școli de psihoterapie. Soția creatorului său, Zerka Moreno, îi

continuă munca, și în 2007 a fost prezentă în România la conferința de psihodrama.

Există numeroase centre de formare în psihodramă, pe toate continentele și în toate

țările, inclusiv Romania. Asociația internațională de psihoterapie de grup si psihodramă a

organizat peste 60 de conferințe anuale.

3. Care este oferta noastră, și evident beneficiile voastre ca și participanți?

-un grup constant, “închis”, de maximum 12 persoane, centrat pe autocunoaștere prin psihodramă, pe un număr de ore 160 ore

-modalitatea de lucru, accesibilă, o sâmbătă pe lună pe perioada de 10 ore

- “Autocunoașterea prin psihodramă”, ca și curs, va reprezenta dincolo de avantajele de dezvoltare personală, un puternic argument în cadrul unui interviu sau C.V. În cadrul oricărei firme sau instituții serioase care așteaptă de la angajații săi să fi parcurs cursuri de autoperfecționare, autocunoaștere, sau dezvoltare personală. Practicarea acestei forme de autocunoaștere este, de dorit ca și fundament formativ, pentru viitorii angajați!

- Accesul la alte forme de formare în psihoterapie, ca “psihoterapie pozitivă” sau psihoterapie de familie” este legat de existența unui număr de ore de “autocunoaștere”, ore care sunt tocmai conținutul ofertei noastre . De asemenea, avantajele orelor de

“autocunoaștere”, în cazul nostru sunt și legate de faptul că ele crează spațiul necesar, în formarea ulterioară, pentru concentrarea pe însușirea metodologiei respective. În orice formare pe plan superior, va exista, ca urmare a acestei abordări, mai mult timp pentru aprofundarea tehnicilor și metodelor respective, și mai puțin timp alocat “temelor personale”. Aceste “teme personale”, au fost tratate deja, împreună cu noi, în etapa numită evident “autocunoaștere “, și nu mai umplu în in mod inutil, timpul formării

de specialitate.

4. Cum începem?

 înscrierea dumneavoastră se va face în baza unui interviu personal

5. Persoane de contact:

GRAȚIELA GRIGORESCU

tel: 0727872407

BOLEA DANIEL

tel: 0722407201

“Scena vieții” vă aparține!

Despre mine

Ma numesc Gratiela Grigorescu si am 44 de ani. Sunt absolventa a Scolii de terapie psihodramatica SPJLM Cluj Napoca si a facultatii de psihologie-pedagogie, la Universitatea Bucuresti. Sunt un psihoterapeut care indruma, sprijina, sustine si insoteste copiii, adolescentii si adultii pe drumul vietii lor facilitandu-le reasezarea sufleteasca cat si gasirea raspunsurilor la de ce-urile lor existentiale, prin metode psihodramatice.

 

Multi devin oarecum rezervati la termenul de psiho-drama, gandindu-se ca aceasta tehnica ii conduce catre propriile drame sufletesti, ceea ce nu este foarte departe de adevar, insa, gasind traducerea termenului de psihodrama, si anume psihe=suflet si drama(lb. greaca)=actiune, am inteles  ca dincolo de drama putem observa actiunile noastre  sufletesti care nu implica obligatoriu drama ci ofera posibilitatea ca prin actiune sa obtinem clarificari si ulterior corectii asupra  unui  comportament sau altul indezirabil.

Psihodrama, pentru mine, este un mod de viata, sau mai bine spus este o prelungire a modului meu de a fi, este un dar primit ca urmare a cautarilor mele, despre viata si lume.

Este, poate fi spus, suma credintelor mele, a luptelor, pasiunilor si de ce nu, a faptelor mele.

Fiecare dintre noi este o poveste, venim pe rand si ne scriem povestea, lasand pasii drumului nostru presarati in suflet. Insa ce fel de poveste poate fi ea, daca nu -i o scena, daca nu-i jucata. Si asa cum spunea Shakespeare:

„Intreaga lume e o scena

Barbati, femei, toti nu-s decat actori

Ce ies si vin pe rand: si omul joaca

Mai mult de sapte acte sau varste ale vietii.”

Si atunci ce altceva, daca nu psihodrama faciliteaza spatiul, unde OMUL isi poate juca povestea.Moreno este cel care a inteles, inainte de metoda, ca a creea spatiu poate fi egal cu libertate in actiune, si aici ma gandesc la noi romanii, la mine,  si ma intreb: ce putem visa mai mult decat libertate interioara, libertate de actiune.

Moreno, fondatorul acestei metode, a fost si roman, psihodrama este si a noastra, este din spiritul acestui pamant. El a creat un spatiu in care ne putem cunoaste si intelege, desfasurandu-ne cu tot ce avem. Ne putem juca povestea. A creat un spatiu in care constientul si inconstientul se exprima liber uzand de creativitatea si spontaneitatea pe care fiecare om o are si care, considera Moreno, este esentiala in potentarea la maxim a resurselor noastre interioare in scopul unei vieti echilibrate si armonioase. Alegerile pe care le facem, personajele din viata noastra, rolurile pe care le avem noi, fac povestea noastra unica, ne creioneaza individualitatea. Si atunci de la monodrama la psihodrama ramane doar un pas.

Sunt eu, este eu-l meu, actiunea eu-lui meu, dar niciodata singur, ci doar, mereu, in raport de, si cu ceilalti.

 Mai departe insa de aceasta metoda si tehnicile ei, stim ca sunt multe intamplari in viata, care ne incalzesc, ne propulseaza catre ceva cu sens, cu scop, totul este sa lasam usa sufletului deschisa, ori de nu, macar sa stim unde se afla cheia.

Si-am sa inchei ca oricare alta poveste cu, SI AU TRAIT..., fara insa sa ma opresc aici, as spune chiar, fata de dimensiunile cosmice, ca este abia inceputul...

Atestate profesionale

Psiholog cu drept de liberă practică, atestat de Colegiul Psihologilor din România în următoarele specializări:

Psihologie clinică

Psihoterapie

Studii academice şi pregătire profesională

 

Societatea de psihodrama Jacob Levi Moreno- Cluj napoca – formare in psihoterapie psihodramatica, sase ani, finalizata in 2010, cu lucrare de colocviu „REZISTENTE IN CALEA SCHIMBARII- COMUNISM SAU PSIHODRAMA”

Participare la conferinţe şi seminarii din domeniul psihodramatic.

Participare constantă la seminarii de supervizie de grup şi individuală, prin Societatea de psihodramă J.L. Moreno,  seminarii susţinute de supervizori din Germania , acreditat de P.I.F.E,

Participare seminar  “Simboluri si arhetipuri”, cu dr. Sue Jennings

Scoala de vară “ Aplicaţii de psihodramă şi alte metode în selecţia de personal şi în prevenirea fluctuaţiei forţei de muncă

Curs introductiv în îngrijirea Paliativă pentru psihologi. Curs creditat de CMR cu 23,5 ore EMC şi organizat de Hospice Casa Speranţei Braşov

Formare profesională în psihologia organizaţională - Curs de perfecţionare cu tema “ Formare Formatori “

Curs de formare, în vederea dezvoltării capacităţilor de furnizare a serviciilor sociale în România ( Proiect Phare ).

Seminar cu tema “ Formare în prevenirea şi combaterea violenţei domestice”, Formatori  conf. Dr. Ana Muntean şi prof. Kevin Dominic Browne.

Societatea de Psihoterapie Experienţială Română –  ore de autocunoaştere in programul de analiză Experienţială

Universitatea Bucureşti – Facultatea de psihologie

 

Activitate profesională

 

Din anul 2006 am infiintat un birou de consiliere si evaluare psihologica in cadrul Primariei Brasov, unic in tara, pentru cuplurile conjugale aflate in prag de disolutie familiala.

In prezent sunt psiholog intr-un proiect ce se deruleaza prin Camera de Comert si Industrie Brasov, proiect finantat de Uniunea Europeana, „Investeste in oameni”

Cabinet individual de psihologie - psiholog clinician, psihoterapeut.

Totodata conduc, impreuna cu un alt coleg psihodramatician, al doilea grup de dezvoltare personala prin tehnici psihodramatice, recunoscut de Colegiul Psihologilor din Romania.

 

Membru în

 

Colegiul Psihologilor din România

Federaţia Română de Psihoterapie

Societatea de psihodrama Jacob Levi Moreno, Cluj Napoca

Activez în reţeaua de prevenire a violenţei domestice, din cadrul Bisericii Reformate “ Casa Speranţei “ Braşov.

“Ca si cum” - Despre “realitatea” psihodramei si a psihoterapiei

Psihodrama a fost definita de Moreno, initiatorul ei ca acea forma a psihoterapiei in care o persoana prezinta “scenic” problemele cu care se confrunta si nu doar vorbeste despre ele. Toate tehnicile dezvoltate in psihodrama – multe dintre ele imprumutate din teatru – servesc acelasi scop al punerii in scena a conflictelor persoanei pentru a le face “vizibile”, adica observabile nemijlocit si masurabile. Rezultatul este o reprezentare, o sceneta care intr-un fel arata ca si cum ar fi reala, fiind simtita, traita astfel atat de catre protagonist, cat si de catre ceilalti participanti la grup, chiar daca in acelasi timp este stiuta de catre acestia ca joc. Nu este de mirare ca Emunah (1994) identifica in aceasta forma de jonglerie mentala cele mai importante aspecte ale jocului dramatic al copiilor.

Nu de putine ori recursul extensiv la aceasta forma de joc devine o sursa de rezistenta si chiar de critica fata de psihodrama. Blatner si Blatner (1988, p.126) enumera trei exemple de neintelegere legate de joc si spontaneitate in general si de psihodrama in particular:

“Jocul nu este realist, el reprezentand intr-un fel evitarea realitatii.”

“Lasarea in voia fanteziei poate genera imbolnavire mentala.”

“Jocul este inautentic si fals.”

Autorii citati apreciaza ca aceste opinii au la baza unele atitudini, cum ar fi de exemplu gandirea dualista, care desi foarte raspandite, sunt eronate sau limitate. Blatner si Blatner (1988) definesc gandirea dualista ca fiind acea forma a rationamentului care opereaza cu categorii ce se exclud reciproc, imbracand forma unor realitati opuse, incompatibile una cu cealalta. Astfel, daca una dintre asertiuni este acceptata ca fiind valida, cealalta este respinsa ca neconforma cu realitatea. Ocazional, chiar si unii psihoterapeuti experimentati esueaza in a recunoaste valentele terapeutice ale jocului dramatic.

Un astfel de exumplu este oferit de catre Janov (1970), parintele terapiei prin strigatul primar, care afirma ca este gresit sa le soliciti pacientilor sa actioneze si sa simta ca altcineva, atata timp cat ei sunt adesea incapabili sa isi simta propriile lor sentimente. Kellermann(1992) identifica in spatele acestei critici ideea ca insusi jocul de rol ar fi inautentic si ca in psihoterapie orice forma a recursului la fantezie ar duce inevitabil la iluzii.

Din pacate, tentativa de a invalida asemenea afirmatii prin simpla lor etichetare ca fiind expresia unei gandiri dualiste, ale unor rationalizari sau rezistente nu poate fi incununata decat de esec. Aceste atitudini sceptice, exprimate atat de catre nespecialisti, cat si de catre unii dintre profesionisti, impun o analiza mai profunda si mai cuprinzatoare a rolului complex pe care transpunerea intr-o realitate imaginara il joaca in psihodrama.

Vom postula inca de la bun inceput, ca psihodrama nu este singura forma a interventiilor psihoterapeutice care utilizeaza  situatiile “ca si cum” ca mijloace curative si ca jocul dramatic nu reprezinta singura modalitate de a crea situatii ce reproduc realitatea intr-un context terapeutic. Practic aproape fiecare dintre tratamentele ce actioneaza prin mecanisme psihologice isi propune sa rezolve sarcina reconstruirii “realitatii” pacientului in cadrul situatiei terapeutice, unele dintre mijloacele utilizate in acest scop de catre diferitele metode prezentand diferente semnificative. Cu toate acestea, situatiile “ca si cum” utilizate in diferitele forme de interventie psihoterapeutica pot fi grupate in trei categorii principale: transferul, imageria mentala si jocul dramatic. Fiecare dintre aceste situatii functioneaza practic ca un “ecran” pe care persoana isi proiecteaza propria imagine subiectiva a realitatii, creand astfel un fel de “realitate paralela” la care sa se poata raporta. De fapt diferentele dintre aceste situatii tin mai degraba de mijloacele specifice la care se recurge pentru a evoca realitatea subiectiva a pacientului, decat de calitatea lor. Ni se pare prin urmare pertinenta asertiunea ca ceea ce analiza releva asupra mecanismelor care confera valente terapeutice transferului si imageriei, poate fi util si in intelegerea mai profunda a proceselor prin care psihodrama isi atinge scopurile.

Acesta este motivul care ne determina sa procedam in continuare la rezumarea cunostintelor relevante din domeniul psihoterapiilor dinamice, precum si a celor care utilizeaza extensiv tehnicile imageriei mentale.

Atunci cand Freud (1895) definea transferul ca fiind deplasarea inconstienta a dorintei peste timp si spatiu, de pe o persoana din trecutul pacientului, pe o alta, la care se raporteaza in prezent, el devenea primul autor care identifica o situatie psihoterapeutica de tip “ca si cum”. Metaforele invocate ulterior pentru a descrie fenomenele transferentiale (“noi editii sau facsimile ale impulsurilor si fanteziilor” respectiv “terenul de joaca” in care repetitiilor li se permite sa prolifereze) intareau aceeasi interpretare a transferului ca reprezentand “ecranul” pe care pacientul proiecteaza patternurile de relationare dezvoltate fata de persoanele semnificative ale vietii sale (cu precadere in copilaria timpurie).

Freud s-a dovedit a fi deasemenea cel dintai care a recunoscut beneficiile terapeutice ale transferului, afirmand in lucrarea sa “Dinamica transferului” (publicata in 1912}ca acestuia ii datoram “inestimabilul serviciu de a face impulsurile immediate si manifeste” (citat de Gill, 1982, p. 107). Tot Freud adauga, pentru a sublinia rolul decisiv jucat de transfer, ca este imposibil sa distrugi pe cineva “in absentia” sau “in effigie”, adica bazandu-te in exclusivitate pe un raport verbal.

Interpretarea initiala a lui Freud a influentat puternic abordarile ulterioare ale fenomenelor transferentiale. Intr-una dintre cele mai des citate definitii, Greenson descrie transferul ca fiind “trairea fata de o persoana, in prezent, a sentimentelor, drive-urilor. atitudinilor, fanteziilor si mecanismelor defensive, care sunt neadecvate in relatia cu aceasta persoana, si care reprezinta o repetare, o deplasare a unor reactii ce isi au originea in raportarea la persoane semnificative din copilaria timpurie” (citat de Fosshage, 1994, p. 266). Se constat de regula un acord cu privire la acceptarea ca expresii ale transferului doar a acelor aspecte ale raportarii pacientului la analist, care sunt in mod evident neadecvate. Dupa cum arata Lear, orice transfer este “o tentativa de a crea o lume in care sa traiesti… si ceea ce analistul si analizatul ajung sa recunoasca impreuna ca transfer, sunt tocmai acele incercari care nu au fost incununate de succes” (1993, p.753).

Cu toate acestea, negarea caracterului adecvat al transferului a devnit si ea o sursa de dezacord pentru unii autori. Fosshage, de exemplu, sustine ca organizarile tematice cu incarcatura afectiva care modeleaza variabil experienta noastra, nu ar distorsiona de fapt o presupusa “realitate obiectiva”, ci contribuie intotdeauna la construirea unei “realitati” traite subiectiv. Autorul citat se inspira din Stolorow si Lackmann, dupa care transferul ar reprezenta mai degraba o expresie a influentei continue a principiilor organizatoare si a imaginatiei care s-au cristalizat pe parcursul anilor formativi ai pacientului (Fosshage, 1994, p. 267).

Dintre toate modalitatile terapeutice generatoare de situatii “ca si cum”, imaginatia este probabil cea utilizata pe scara cea mai larga. Multitudinea abordarilor bazate pe imageria mentala include forme foarte variate ale interventiilor terapeutice, ca de exemplu hipnoza, desensibilizarea progresiva si alte terapii comportamentale si cognitiv-comportamentale, programarea neurolingvistica (NLP), psihosinteza, terapia eidetica, focusingul si multe altele. Dupa cum arata McMahon si Sheikh (1984) imaginatia a depasit relativ recent o pozitie vecina cu dizgratia, pentru a deveni una dintre cele mai fierbinti teme ale psihologiei clinice contemporane (p. 28).

Imageria mentala este utilizata si ca o modalitate de a obtine starea de relaxare (Scott si Stradling, 1992), insa si mai valoros din punct de vedere terapeutic este potentialul ei de a evoca situatii reale. Hallam (1992), de exemplu, sustine ideea ca ori de cate ori ne aflam in imposibilitatea de a confrunta pacientul cu o situatie critica de viata, fantezia devine de neinlaturat (p. 75).

Calitatea confruntarilor cu reprezentarea mentala a stimulilor declansatori ai reactilor emotionale si comportamentale nedorite de a avea drept rezultat atat desensibilizarea cat si reinvatarea poate constitui o surpriza doar pentru aceia care continua sa mentina o separatie rigida intre domeniile realitatii obiective si fantezie. De fapt insasi natura modalitatii umane de raportare la realitate se constituie in cel mai solid argument pentru a contracara aceasta maniera dualista de a privi lucrurile. Atunci cand ne adaptam la realitate nu tratam ca fiind “real” ceea ce exista in mod obiectiv in ambianta noastra sau in noi, ci acele lucruri despre care suntem convinsi ca ar avea o existenta “autentica” (Vargha, 1995, p. 173-174).

Dispunem totodata de suficiente date furnizate de cercetarile stiintifice care sustin ca o experienta in fantezie poate fi din multe puncte importante de vedere, un echivalent psihologic al experientelor autentice si ca imageria mentala este capabila sa produca modificari psihologice si fiziologice foarte diverse (McMahon si Sheikh, 1984, p. 26-27). La baza capacitatii noastre de a evoca o atitudine emotionala fata de un obiect absent, la confruntarea cu imaginea mentala a acestuia, sta mecanismul descris in hipnoza, sub numele de disociatie sau constiinta divizata. Punand in discutie problema disociatiei, Hilgard sustine ca aceasta ar fi generata de diviziunea controlului intre procesele constiente si cele inconstiente. Pe durata disocierii, integrarea informatiilor procesate la mai multe niveluri de catre o ierarhie a operatiilor si a controlului cognitiv functioneaza la parametri scazuti, si prin urmare, anumite aspecte ale experientelor devin inaccesibile abordarii constiente (Alladin, 1992). O alta conceptie asupra disocierii – mai apropiata de temele pe care le dezbatem – este propusa de Yapko (1990), care se refera la “constiintele paralele” ce sunt traite in transa (p. 136). Aceasta inseamna ca persoana hipnotizata prezinta constiinte multiple, ceea ce ii permite atat trairea fenomenelor de transa ce ii sunt sugerate, cat si pastrarea simultana a rolului mai obiectiv etichetat de catre Hilgard ca “observatorul ascuns”.

Consideram ca asemanarea dintre trairile constiente din timpul hipnozei si implicarea jocului dramatic in psihodrama este evidenta. Dupa cum arata Barber (1984) inducerea formala a transei nu constituie o preconditie a fanteziei ori a imaginatiei vii (p. 86). Pe de alta parte, tocmai prezenta “observatorului ascuns” constituie elementul care deosebeste jocul imaginativ de comportamentul deviant si de tulburarile mentale. In psihodraama, asemeni jocului recreativ, elementele de fantezie sunt sunt variate, voluntare si recunoscute fara urma de dubiu ca produse ale imaginatiei, iar jucatorul testeaza neintrerupt “realitatea” continuturilor jocului prin raportarea lor la context (Blatner si Blatner, 1988, p. 130). Desi cele trei situatii “ca si cum” au de fapt mai multe caracteristici comune, decat elemente ce le-ar putea diferentia semnificativ, putem identifica doua dimensiuni de-a lungul carora elementele distinctive se grupeaza. Prima dintre acestea este reprezentata de masura disocierii observatorului ascuns (nivelul constientizarii), iar cel de al doilea de accesul direct sau indirect al terapeutului la materialul proiectat de pacient pe “ecran” (“vizibilitatea ecranului”). Aceste dimensiuni sunt prezentate in Figura 1.

	TRANSFERUL	IMAGERIA	DRAMATIZAREA
Gradul constientizarii	Neconstient (rezistenta fata de interpretarea transferului)	Constient (disociat in transa profunda)	Constient
Vizibilitatea ecranului	Acces nemijlocit la reactiile transferentiale	Doar acces mijlocit	Acces nemijlocit la scenele dramatizate

Figura 1. Diferentele dintre cele trei situatii “ca si cum”

Dupa cum se poate vedea in Figura 1, in cazul transferului persoana nu este constienta de deplasarea afectului sau a fanteziei, de pe o persoana pe alta. Acest fenomen a fost descris de catre Greenson ca “rezistenta fata de rezolvarea transferului” si reprezinta de fapt rezistenta opusa de pacient fata de interpretarea si “demascarea” mecanismelor transferentiale. Prin aceasta rezistenta pacientul insista asupra veridicitatii sentimentelor traite in cadrul transferului la adresa analistului, opunandu-se eforturilor interpretative ce vizeaza demonstrarea caracterului iluzoriu al continuturilor vizate. Pe de alta parte, analistul poate observa nemijlocit acele manifestari comportamentale ale analizatului, care apar ca expresii ale transferului.

In majoritatea interventiilor bazate pe imageria mentala, pacientul este pe deplin constient de semirealitatea produselor fantezieii sale. Singura exceptie notabila este furnizata de acele stari de transa de maxima profunzime, in care disocierea atinge aparent grade la care persoana, asa cum se intimpla si in timpul visarii, pierde temporar contactul cu “observatorul ascuns”. Spre deosebire insa de ceea ce intampla in celelalte doua forme ale situatiilor “ca si cum” terapeutice, in hipnoza si in imageria mentala “ecranul” ramane invizibil pentru terapeut, el neavand decat acces indirect la continuturile proiectate pe acesta, prin intermediul relatarilor verbale ale pacientului.

In sfarsit in psihodrama, pozitiile celor doua parti,  pacientului (protagonistului),  si ale terapeutului (leaderului), se inscriu cvasisimetric in coordonatele celor doua dimensiuni vizate. Cel dintai realizeaza in intregime artificialul dramatizarii, participand activ la conturarea scenariului, la regizarea montarii scenice si jucandu-si propria partitura, iar cel din urma are posibilitatea sa observe direct si pe viu desfasurarea scenetei dramatice.

Ne-a mai ramas de studiat inca un aspect al relatiei dintre “ca si cum” si realitate. Pana acum, ne-am referit la modul in care aceste situatii reproduc “realitatea” vietii pacientului, facand abstractie de posibilitatea lor de a crea noi realitati, de a aduce la viata ceea ce nu a existat niciodata inainte. Conceptul de “surplus-realitate” a fost introdus de Moreno pentru a desemna acel “taram de vis in care sarcinile dureroase cu care ne confrunta viata sunt duse la indeplinire printr-un gest al mainii sau printr-un zambet” (citat de Kellermann, 1992, p. 114). Blattner si Blattner (1988) se intorc deasemenea la Moreno, care numea psihodrama “teatru al adevarului”, pentru ca ceea ce poate fi imbogatit pe scena acesteia – sperantele, nelinistile, cuvintele nerostite, actele incomplete – reprezinta toate o forma mai profunda, mai personala a realitatii (p. 129). Holmes (1992) descopera chiar localizarea acestei meta-realitati in zona intermediara a trairii, situata intre realitatea interioara si viata exterioara, adica tocmai acel teritoriu ce fusese desemnat de catre Winnicott cu termenul de “spatiu potential sau de tranzitie). Surplus-realitatea deschide posibilitatea exersarii unor noi modalitati de adaptare la lume si aceasta oportunitate trebuie raportata la asumarea de catre psihoterapie a rolului de agent al schimbarii. Putem cita in acest sens formularea explicita a lui O’Connor si Seymour (1990) care arata ca cel ce face intotdeauna ceea ce a facut intotdeauna, va obtine intotdeaune ceea ce a obtinut intotdeauna (p. 9). Multi dintre pacienti se dovedesc a fi pe deplin constienti de acest lucru, dar esueaza in tentativa lor de a efectua modificarile necesare si de actiona in propriul lor interes, de teama consecintelor pe care cred ca noul comportament le-ar putea antrena. In schimb, semirealitatea unei situatii “ca si cum”, desi mobilizeaza anxietate considerabila, pare a fi totusi mai putin amenintatoare decat circumstantele originale si acest lucru ii permite pacientului sa se confrunte cu ea. Astfel ambele laturi – atat cea “reala”, cat si cea “artificiala” – a semirealitatii isi aduc contributia la reusita interventiei. Pacientul indrazneste sa se apropie de situatia anxiogena avand cunostinta de artificialul acesteia. Pe de alta parte, confruntarea este totusi benefica, pentru ca ea este traita ca o intalnire reala. Blomquist si Rutzel (1994) sustin ca “surplus-realitatea” reprezinta intersectarea dintre diferite realitati, cunoscute si nestiute, unde capacitatile de a controla si de a discerne ale eului se suspenda (p. 234).

Aceasta asertiune este cu certitudine valabila cu privire la lipsa de diferentiere a timpului si a diferitelor realitati. Diminuarea controlului reprezinta intr-adevar una dintre principalele caracteristici ale starilor disociative, dar trebuie sa aratam totodata, ca situatiile terapeutice de tip “ca si cum” sunt mijloace care permit dezvoltarea capacitatii de control asupra propriilor trairi si comportamente. Astfel, atunci cand intr-o situatie terapeutica persoana relaxeaza mecanismele de control, ea controleaza practic in mai mare masura situatia decat atunci cand fieconstient, fie fara cunostinta, rezista invitatiei de a fi spontan. Situatia este similara celei descrise de catre Kris sub denumirea de “regresie in serviciul eului”, in care persoana poseda capacitatea de a regla si de a utiliza la modul creativ unele dintre procesele primare (Tuttman, 1982).

In psihodrama, regresia readuce in mod evident persoana la stadiul jocului dramatic al copilului. Erikson notase in urma cu aproape o jumatate de secol, ca joaca reprezinta cea mai naturala forma a autovindecarii, dintre toate cele pe care copilaria ni le pune la dispozitie. Courtney (citat de Emunah, 1994) ne ofera o descriere mai detaliata a acelor functii ale jocului dramatic al copilului, care au un impact curativ evident: exprimarea si rezolvarea simbolica a conflictului intern; asimilarea realitatii; dobandirea sentimentului controlului si al stapanirii; eliberarea emotiilor si reducerea agitatiei; invatarea controlului exercitat asupra impulsurilor destructive prin fantezie; exprimarea acelor parti ale eului, care sunt considerate inacceptabile;explorarea problemelor si descoperirea solutiilor; antrenamentul pentru situatiilor de viata reale; exprimarea sperantelor si a dorintelor; experimentarea unor noi roluri si situatii; si dezvoltarea unui sentiment al identitatii personale (p. 4). Ar fi dificil sa gasim un astfel de obiectiv particular, vizat de psihodrama in particular sau de psihoterapie in general, care sa nu-si gaseasca corespondentul pe aceasta lista a functiilor jocului infantil.

Daca acele forme de interventie psihoterapeutica pe care le-am dezbatut pana acum actioneaza prin recursul temporar la un element de irealitate, aceasta se datoreaza faptului ca traim intotdeauna intr-o lume de a iluziilor, ori intr-o lume a aparentelor (Watzlawick, 1985). Iar atunci cand in psihoterapie persoana se comporta ca si cand ceva ar fi sau ar urma sa devina, ne gasim in fata unei adevarate fictiuni ce-si creaza propria realitate. 

Shamanul

Muzica are forţa de a umple vidul, de a facilita ieşirea din starea emoţinală negativă de tristeţe, de a ameliora comunicarea, de a stimula imaginaţia. Utilizată astăzi în scop terapeutic  ajunge în atenţia specialiştilor de pretutindeni care organizează cursuri, seminarii, simpozioane internaţionale consacrate meloterapiei.

Tocmai pentru acest lucru a fost prezent la Cluj-Napoca, profesorul Joseph J. Moreno, director al programului de meloterapie al Universităţii Maryville, St. Louis, Missouri, într-un seminar de exepţie intitulat “Exploring Dimensions in Music Therapy and Psychodrama”.

El a început cu povestea celebrităţii ce comunică dincolo de cuvât printr-un murmur, preluat de sală, care se transformă în cântec. Adesea nu ştim care este adevărata problemă: o temă muzicală aleasă cu grijă, o uşoară dirijare verbală într-un exerciţiu de imagerie, poate aduce la suprafaţă, în discuţia ulterioară cu terapeutul, subiectul unui joc de protagonist. Prin această tehnică, cineva din grup a fost descoperit ca “fiind în viaţa reală blocat într-un tunel”, la al cărui capăt nu ştie ajunge. Scenă, joc de protagonist, personaje reprezentând întunericul fără sfârşit şi lumina…Muzica întunericului este fină, cu tonalitate gravă, de fundal, care îi conferă caracterul apăsător. Lumina “sună” calm, dulce, cald (tamburina şi un xilofon abia atins, şters). Muzica sufocantă a tunelului impune alegerea. De la înălţimea unui scaun şi a înţelegerii unor sensuri până atunci ascunse, protagonistul devine dirijor al muzicii vieţii sale.

Scena de lemn, rotundă, din psihodramă, locul magic unde orice este posibil, ca într-o realitate protejată, funcţionează ca o mare tobă ce realizează încălzirea sonoră (dublura loveşte cu călcâiul podeaua, scaunul este aruncat). Vocile, sunetele puternice au rol eliberator pentru protagonist.

Toba reală, nu podeaua, care este simbolică, împreună cu un xilofon şi cu alte instrumente simple, de percuţie, pot fi folosite ca un ansamblu muzical suportiv pentru protagonist. Mai mult, există posibilitatea de a purta un dialog muzical (verbal neproductiv) între protagonist şi un personaj auxiliar. Alte subiecte nu doar discutate, ci şi demonstate de Moreno au fost: reflectarea şi modelarea muzicală, muzica şi sinele divizat, schimbul de rol, apropierea. Improvizaţia muzicală ne-a pus pe cei prezenţi în situaţia de a gândi ce instrument ar alege pentru a exprima experienţa proprie de viaţă, de a asculta înregistrarea improvizaţiei solo sau improvizaţia muzicală colectivă.

Am înţeles prin experiment legătura muzică- şi gest grafic, sărac, “gol” la o primă piesă audiată, prinzând culoare şi zburând cu aripile mari ale fanteziei, la cea de-a doua.

Vorbind despre muzică şi vindecare în Peru, prezentatorul a adus mărturie diapozitivele efectuate de el. Vindecătorii de acolo utilizează pe lângă muzica pe care o interpretează, dans, substanţe halucinogene, ritualuri, formule magice, invocând în plin extaz religios spiritele bune şi pe cele rele. Este o muncă la scenă deschisă, care cere creativitate, improvizaţie…nu este suficient să cunoşti rolul, important este cum reuşeşti să-l interpretezi. Moreno s-a oprit din prezentare. Si-a aranjat atent ţinuta. A prins în mâini două instrumente muzicale care au sunetul fin al nisipului. S-a aşezat în faţa suportului cu partituri. Vocea era gravă-“Acum voi interpreta melodia vraciului din Peru”. Incăperea s-a inundat cu ecou, modulaţie, ritm…nu înţelegeam ce spune, poate nici nu spunea nimic în cuvinte…Gesturile erau hotărâte, privirea urmărea undeva, departe, răsăritul soarelui în Amazon. Părea un alt personaj, un preot vrăjitor, coborât din legendă în inimile noastre, maiestos, puternic, pătruns de farmecele unei lumi mirifice, într-o halucinantă aventură….A devenit magie şi vindecare, credinţă şi ritual, muzică şi scenă…. Moreno este Shamanul!

Dansul constituie o formă de expresie esenţial umană, toţi mergem dansând prin viaţă, într-un limbaj al trupului, care transmite stări emoţionale, încredere, tristete. Dublura muzicală, oglindă a pacientului, (improvizaţie muzicală, ca un fond de susţinere când pacientul se mişcă), subliniază sentimentele exprimate prin mişcare, spre deosebire de muzica înregistrată care devine directivă. Pare interesantă ideea de a păstra un “jurnal muzical al pacienţilor”, pentru a le înţelege trăirile şi maniera de a reacţiona la evenimentele de viaţă.

Muzica poate avea şi semnificaţia concluziilor la sfârşit de drum. “Ce muzică ai dori să asculţi când mori”. “Mi se pare o idee deplasată, nici nu mă pot gândi la moarte, îmi este frică”, îşi spune neajutorat muritorul. Dar se supune, meditează şi aduce piesa muzicală care reprezintă momentul de răscruce din viaţa lui, sau filozofia lui, sau evocă eternul moment în care este îndrăgostit…sau copilăria, cu cuvintele cântecelor scrise în carneţelul de sub pernă, cuvinte care pot fi evocate peste zeci de ani, fără să mai fi fost auzite de atunci, pentru că ele fac deja parte din viaţă. Ascultând rockul anilor 50, sau Vivaldi, sau…înţelegem iarăşi, cu surprindere, cât suntem de diferiţi

Blues-ul a fost explicat pornind de la măsuri, sens general valabil al versurilor, astfel încât, în durerea ta de moment, eşti mai puţin singur când şi alţi oameni împărtăşesc experienţa ta. Auditoriul a fost apoi împărţit în trei grupe, fiecare grupă exprimând onomatopeic o linie melodică diferită, astfel încât s-a cântat în canon, cu acelaşi minunat solist...Am închis ochii şi am ascultat…recunoşteam chemarea junglei într-o existenţa fără început şi fără sfârşit…Apoi glasurile au devenit cuvinte, iar blues-ul “descifrat” anterior ne-a învăluit pe toţi, cântat simultan în engleză, română, maghiară…În altă situaţie mi s-ar fi părut ridicol. De data aceasta lacrimile îmi umpleau ochii…Shamannul oferea momentului semnificaţia istoriei omenirii.

Viaţa fiecăruia dintre noi este ca un teatru. Unii ne găsim locul pe scenă, alţii în sală, fiind pe rând, protagonişti şi spectatori, adaptându-ne unor situaţii neaşteptate, neprevăzute (momentul crucial în care crezi, sau chiar ai uitat o anumită replică importantă şi eşti obligat să improvizezi). Unora costumele ne vin perfect, ne simţim bine în pielea noastră, suntem mulţumiţi de rolul de fiecare zi şi facem din fiecare reprezentatie o bucurie. Trecem pe rând prin roluri diferite – copil, adolescent, tată, director… Adesea ne seduce ideea unui schimb de rol… Există însă oameni care nu-şi găsesc locul în scenariul universal. Pentru ei  este important să putem organiza din când în când o ieşire pe scena. Să ieşim în scenă alături de ei. Să le oferim ocazia de a trăi intens emoţia reprezentaţiei, teama de eşec, bucuria reuşitei. Să le arătăm că sunt importanţi pentru noi, să-i ajutăm  să se identifice cu personaje de legendă, să le dăm sens şi curaj, să-i învăţăm că nimeni nu este singur. Pentru a ne învăţa aceste lucruri a venit Profesorul Moreno în mijlocul nostru. Dar Shamanul?…Shamanul a deschis ferestrele sufletelor şi a pătruns în adâncimea lor, în căutarea cheii care deschide secretul…în căutarea unităţii de timp, care măsoară infinitul…

Creativitatea, trasatura centrala in evaluarea personalitatii umane si material de baza al constructiei psihodramamatice

Moreno:

“Am cautat mereu sa arat ca abordarea mea inseamna mai mult decat o metoda psihoterapeutica. Cred cu tarie ca spontaneitatea si creativitatea ating radacinile profunde ale vitatlitatii si dezvoltarii spiriuale, ne afecteaza implicarea in oricare sfera a vietii noastre”

Subiectele profunde pot fi, la fel ca si cele aparent simple, tratate fie exagerat de meticulos, fie extrem de superficial. Creativitatea este “subiectul”, care ne poate incita de la inceput, si care o data experimentat ne poate scoate din banalul plictisitor si steril... In contextul psihologic si psihoterapeutic, si mai precis in contextul psihodramatic, creativitatea atrage si fascineaza, dar nu numai. Ea poate fi explorata si cultivata, ba chiar intr-un anume fel, discutat in contradictoriu de teoreticieni, poate fi dezvoltata...

Teoretizarile intalnite in contextele de care tocmai am amintit sugereaza insa ca spontaneitatea poate fi stimulata dar creativitatea nu. Definirea celor doua realitati ne pune fata in fata cu un “univers” al opiniilor. Sunt alti autori ce vor afirma ca si creativitatea se poate dezvolta, sau altii, vor spune chiar, ca aceasta “creativitate” este de fapt, un fenomen rar, si la aceia unde teoretic vorbind, ea ar fi cel mai probabil sa se manifeste...

Initial vom incerca sa enumeram cateva definitii, mai intai pe cele circumscrise gnadirii de inspiratie moreniana, lamurind diferntele intre spontaneitate si creativitate, ca si concepte legate profund de esenta fenomenului psihodramatic. 

Spontaneitatea este inteleasa ca fiind, o tendinta naturala a continuturilor noastre mentale de a se organiza in forme adaptate, fie nevoilor interioare, fie cererilor realitatii, si care ar avea nevoie in vederea actualizarii ei de un mediu, facilitator. Elementele decisive pentru aceasta “facilitare”, sunt incluse in ceea ce se poate defini, si in final este, realmente, relatia empatica cu “altii”. “Altii”, ar  fi   in mod ideal tocmai cei capabili sa transmita un sentiment de incredere, in sine si in ceilalti, sentiment ce poate fi un catalizator suficient al proceselor despre care vorbim.  “Elementele” sunt evident, cele ce vor alcatui atmosfera neculpabilizanta, deschisa, fluida, flexibila, empatica, stimulanta, lejera, anti-anxiogena, ce poate sa se “construiasca” in intalnirea interpersonala autentica. Se afirma deci ca atunci cand vorbim de creativitatea noastra, ea este doar o realitate la care se ajunge prin spontaneitatea noastra. Aceasta spontaneitate, este o stare tranzitorie ce poate fi, asa cum spuneam, stimulata si facilitata in mod constient, si ea degaja energia psihologica ce devine material de constructie pentru actul interpersonal, si il pune pe individ, tocmai in aceste conditii sociale, ce il determina sa-si foloseasca propriile inzestrari, la nivelul creativitatii

. Contempland aceste realitati psihosociale teoreticienii, se preteaza la a afirma, in spiritul gandirii lui Moreno, ca elementele decisive, chiar “principiile universului mental si social” sunt tocmai spontaneitatea si creativitatea. Argumentul pentru o astfel de definire larga, integratoare, in care o dimensiune a psihicului uman, sau mai multe, in cazul nostru, se “incoroneaza” cu asa un rol, ar putea sa fie, prezenta acesteor trasaturi intr-o maniera coplesitoare, in ineractiunea inteumana. In atotcuprinzatorul “pretutindeni”, vom regasi spontaneitate si creativitate, si in jocul copiilor, joc intre persoane sau intre persoane si lucruri, sau dintre o persoana si opera sa, dar si in relationarea multicolora dintre o persoana si alta persoana. In aceasta desfasurare de uman, energizata de spontaneitate, se remarca faptul ca spontaneitatea nu actioneaza in vid ci asupra creativitatii. Fara spontaneitate, creativitaea ramane “fara viata”, iara fara creativitate spontaneitatea  ramane “goala si sterila”. Fara spontaneitate creatvitatea ramane, amorfa, mumificata, “fara viata”, intensitatea ei vitala fiind conectata organic si crescand sau scazand proportional cu participarea ei la spontaneitate, la banchetul resuscitarii si valorificariii comorilor ascunse.

Pe de alta parte, fara creativitate spontaneitatea ete “goala si sterila” nestructurata si nefocalizata cu evidente lipsuri in sfera teleologic. Prin urmare spontaneitatea face pe individ capabil sa se orgnizeze in mod autonom, asa incat sa fie adecvat nevoilor interne, fie cererilor externe.

Spontaneitatea ar fi aceea care il imputeriniceste pe individ sa parcurga drumul organizarii ca si pe cel al autoorganizarii. Si aici rolul terapiei si in particular al psihodramei, pe care o acceptam ca si cadru de referinta al discutiei noastre. Suntem deblocati pe traiectoria dezvoltrii noastre prin “detonarea” energiilor de tip spontaneitate, energii ce contribuie, alimenteaza, un proces complex de recristalizare a personalitatii.

Intre cele patru ingrediente vitale in acest proces, doua fiind deja mentionate, se mai adauga “tele”, si “intalnire”, alaturi de 'spontaneitate” si “creativitate”. Si astfel avem  tocmai cei patru piloni ai gandirii si practicii sistemului psihodramatic. Creativitatea joaca un rol atat de important, incat putem vorbi de un sistem, pe care il putem descrie literalmente prin prisma rolului pe care creativitaea il joaca la urma urmei, in tot acest intreg. Rolul creativitatii este literalmente decisiv, in raport cu forta cu care va opera intreg demersul psihodramatic. Pornind de la viata, de la a construi, trai si integra vise, pana la deblocarea anxietatilor ce franeaza creativitatea, psihodrama, va indrazni sa afirme ca se adreseaza “miezului” mecanismului psihologic si al intregului univers mental si social. Spontaneitatea se revarsa initial  in jocul copiilor dar se poate regasi si in psihodrama. Ea nu are nevoie sa fie spectaculoasa, sau dramatica in sensul literal, radical al cuvantului, dar poate fi prezenta in modul in care gandim, in modul in care ne plimbam, privim la un apus de soare, dansam sau cantam in baie. Calitatile esentiale ale actului spontan ar fi tocmai o minte deschisa, prospetimea raportarii la ceilalti, dorinta de actiuni inovatoare si integrarea exteriorului cu interiorul.

Nu este aici vorba de un act pur irational, ci de a fi gata sa raspunzi unei situatii in functie de solicitarile ei. Spontaneitatea ar fi, in perspectiva teoretizarii respecive, tocmai promptitudinea raspunsului in fata solicitarii, pregtirea subiectului pentru actiunea libera. Se mai definesc, tot in acest context si cele trei tipuri de spontaneitate, patologica, stereotipa si normala. Evident distinctia fina intre stereotipie si normalitate este in sine, unul din subiectele, care ne-ar putea imediat abate inspre digresiune.

 Recapituland, numai asa, stimuland starea de spontaneitate, ajungem sa “trezim uriasul care doarme” al potentialului creator inerent. Energia psihologica inmagazinata in individ si eliberata uneori domol alteori dinamic sau chiar eruptiv, prin intermediul spontaneitatii devine materialul de constructie ideal, adaptat, compatibil, pentru actul interpersonal, pentru puntea fermecata dintre el si eu dintre tu si eu dintre eu si ceilalti.

Interventia terapeutica asupra unui individ consta in a-I face posibila o stare de spontaneitate care sa-i declanseze un astfel de proces de autoorgnizare, in care mobilizand resursele de tip creativ si folosind materialul psiho-energetic al spontaneitatii, sa construiasca ceea ce in virtual nazuiese sa fie si deci intr-un anume sens este... 

In drumul nostru inspre definrea creativitatii am descris initial spontaneitatea, pentru ca evident tocmai teama de esec, problemele emotionale, psihologice ce blocheaza spontaneitatea, blocheaza de  fapt intreg procesul creator, proces ce presupune printre multe altele si asumarea riscului, si permisivitatea in raport cu eventualitatea esecului, gasirea de raspunsuri noi, dezinhibarea potentialuiu personal in contextul in care sentimentul de a fi tu insuti este si el legitim.

Spontaneitatea este deci, catalizatorul proceselor creative.

Ce este creativitatea in aceasta viziune?

Adam Blatnner spune: “Spontaneitatea nu are nevoie sa fie spectaculoasa sau dramatica. Ea poate sa fie prezenta in felul in care gandesti te plimbi privesti un apus de soare, dansezi sau canti in baie. Calitatile esenntiale ale actului spontan, sunt o minte deschisa si o prospetime a raportarii cu altii, dorinta de actiune inovatoare, si de integrare a exteriorului cu interiorul.”

Nefiind nicidecum impulsivitate sau actiune pur irationala, spontaneitatea presupune de fapt actiunea de a fi gata de a raspunde unei situatii in functie de solicitarile ei pregatirea noastra a mea ca subiect ca individ pintru actiunea libera. Raspunsurile de tip spontan trecand peste spontaneitatea de tip patologic, sau stereotip, cea din urma fiind adcvata dar nu creativa, sunt catalizatorul de fapt, al intregului proces creative.

Psihodrama, pune la dispozitia acestui catalizator mediul adecvat, situatia de grup, scena, si rolul ce permit intr-o atmosfera de incredere si empatie, rezolvarea unor probleme psihologice ce blocheaza spontaneitatea.

Creativitatea este definita in dictionarul “Random House”, astfel: “ a cauza nasterea a ceva unic, ce nu s-ar putea produce altfel, sau care nu este consecinta unui proces obisnuit, a se naste din gandurile sau imaginatia cuiva a adauga noi functii , caractere, insusiri. Intre spontaneitate si creativitate este o legatura profunda, starea de spontaneitate fiind principiul  esential al oricarei experiente creative.

Starea de spontaneitate este principiul esential al oricarei experiente sau al oricarui proces creativ. Caci in mod evident, in filozofia experientialista a abordarii psihodramatice, ceea e este important, este actul creativ, si nu produsul ei definit ca o conserva culturala e catre Moreno. Iata deci ceea ce este important in psihodrama, nu neaparat rezultatul cocret, ci chiar actul creativ in sine, procesul creatiei si nu produsul ei, produs care, in final, in stilul dinamic si inconfundabil al creatorului sistemului de care vorbim, este denumit “conserva culturala”. Creativitatea este deci procesul descoperirii de noi modalitati de gandire si comportament, pe cand spontaneitatea este doar prerecuzita pentru acest proces, cele doua concepte si realitatii, fiind gemene, interconectate pana la nivelul interconditionarii, al interdependentei. Spontaneitatea este energia creativa eliberata, ce este in functie de inversa proportionalitate cu anxietatea. Psihodramatic, definitia creativitatii se focalizeaza in mod exclusiv, chiar pe procesul creatiei. Ea se poate asemana, in aceasi traditie de definire si cu o energie eliberata de dispozitia spontaneitatii pentru a realiza “noutatea”, relatii noi, comportamente noi, noi modalitati de gandire, noi abordari in domeniul stiintific, noi expresii ale nevoilor spontane ale omului. Creativitatea este transformarea nevoilor, impulsurilor si necesitatilor imperioase ale naturii umane, chiar a energiilor instinctuale in “opere de arta”, orice am putea noi sa includem aici la un moment dat, printr-o largire, evident metaforica a acestor concepte...

Desi conceptele respective apar ca nedetasate si nedetasabile, totusi Moreno face deosebirea intre cele doua precizand ca atunci cand ne referim la creativitate ne referim la o realitate legata de “genotip”. Creativitatea nu poate fi stimulata facilitata sau indusa, ci doar verificata. Oamenii adusi la un nivel egal de spontaneitate, raman diferiti in raport cu ceea ce noi definim drept creativitate. La acea “masura” de creativitate relativ determinata prin genotip, ajungem prin spontaneitate care doar catalizeaza o realitate existenta.

Fascinanta ramane aici, in acest context, afirmatia marelui poet Mihai Eminescu: “Oamenii invatati, dar fara talent propriu, adica purtatorii stiintei moarte, mi-i inchipui ca o sala intunecata cu o usa de intrare si una de iesire. Ideile straine intra printr-o usa, trec prin intunericul salii, si ies prin cealalta , indiferente, singure si reci. Capul unui om de talent este ca o sala iluminata cu pereti si oglinzi. Din afara vin ideile, intr-adevar reci si indiferente, dar ce societate , dar ce petrecere gasesc.” E vorba deci de petrecere, de savurare, de evadare din zona inghetata, din zona hipoenergetica, distima, de iarna, prin debutul unei primaveri a spontaneitatii a “dezghetului”, drept in vara creatiei , savurand toamna coacerii si fiind din nou atinsi de iarna “conservelor culturale” a reanghetarii, spre o nevoie organica dupa o noua primavara.

E vorba despre nevoi, despre nevoie, despre nevoia de creativitate mai precis...

Daca e vorba tocmai de natura unei fiinte ce-si reflecta originile si de fapt “Originatorul”, creativitatea ar fi tocmai o oglindire a creatiei, a unuia din aspectele originale ale “chipului”, caci se spune “dupa chipul si asemanarea”...?

Revenind din trecutul genezei in prizentul gonit de viitor, remarcam, ceea ce Carl Rogers ne sugereaza, si anume, ca ar fi doar o singura posibilitate, sa tinem pasul cu viteza incredibila a dezvoltatrii societatii moderne, pentru a nu fi literalmente dominati de ea, pentru a nu ajunge niste “apendici” umani, tractati de forta impersonala a realitatii contemporane dinamice, pentru a nu ne transforma in simplii “consumatori” de nou… Aceasta misterioasa posibilitate, este sa creem noi noul...!

Creativitatea este deci o nevoie individuala si sociala in acelas timp, pentru ca pentru solutionarea unei probleme, cere imperios, tocmai procesul creativ.

Blocajele in calea acestei dezlantuiri a procesului creator sunt muiltiple si, ne intrebam retoric, una din modalitatile creative de a te confrunta cu ele nu este tocmai psihodrama?

Identificarile trecutului legate de suprapunerea cvazitotala a conceptelor de cretivitate cu cele de coeficient intelecual ridicat, talent sau geniu au intarit o abordare usor eleitista si partial determnista a problematicii creativitatii. 

Intra- adevar dincolo de orice definitie psihodrama este o abordare vie ce tasneste din generozitatea expresiva a vietii insasi, si rastoarna aceste paradigme, exemple vii de concepte cu miros de “conserva culturala”.

Si nu numai atat dar ea se va intoarce spre viata ca o oglinda fermecata, imbogatind-o, starnid-o parca. Realitatea se imbogateste in universul psihodramatic,  si in cei care sunt insetati de experimentare, se mai trezeste o noua, surprinzatoare disponibilitate, tipica de fapt celor intelepti, de a invata chiar de la izvor. Viata, spontaneitatea ei, creatia de fapt, sunt izvorul de unde dinamica psihodramatica se inspira mereu. Psihodrama este fara exagerare, una dintre cele mai autentice, spectaculoase si eficiente in acelas timp, expresii terapeutice ale creativitatii in sine.. La acest izvor al vietii, al creatiei si spontaneitatii ei de expresie, se intoarce mereu psihodrama explorand adevarul dar, explorandu-l prin metode diferite de cele pur cognitive, si anume prin metode dramatice.

Stiinta a sufletului, ea ne pune realmente, intr-un contact autentic, dar si plin de misterele si aventurile sale, cu resursele cele mai adanci, din noi insine ca indivizi dar si ca grupuri. Cu riscul repetitiei, vedem tocmai aici, in strafundurile umanului, o replica a spumoasei “creatii”.  Tocmai in spontaneitatea si capacitatea multicolora de a crea, a sufletului omenesc, vom gasi “resursa surpriza”
 Acest contact, cu resursa de apa cristalina a imprevizibilei creativitatri, mijloceste dar la randul lui, dar este in acelas timp si el sustinut, de intalnirea unul cu celalalt. .Caci creatia si creativitate in psihodrama nu se realizeaza “in vitro” ci in grup. Aici, in mijlocul interactiunii sociale vii, si de fapt numai aici, s-ar putea intampla aceasta, si anume ca “reprezentarea launtrica”, sa se converteasca in “reprezentare exterioara”, si impresia sa capete legitimitate, si mult asteptata expresie.

Tocmai aici, spontaneitatea si creativitatea vor izvorî direct din apele freatice ale unei tendinte pe care Moreno o numea “foame de actiune”, care la copii se evidentiaza prin exprimarea, uneori anarhica, prin gesturi si miscari, a dorintelor. Oamenii au nevoia de a face, mai mult decat au nevoie de a vorbii, despre reactiile si dorintele lor.

A Maslow, de asemenea, vorbeste de existenta a doua feluri de creatie:

primara si secundara. Prima izvoraste din inconstient, si este comuna tuturor oamneilor, manifestandu-se cel mai liber la copilul sanatos, cu pofta de joaca, capabil sa viseze, sa inventeze ipostaze si roluri diferite, si a-si exprime neingradit, spontan, impulsurile. La adulti, creatia primara se asociaza cu o oarecare “feminitate”, si sensibilitate fata de arta. Tipul secundar de creatie, isi are punctual de plecare in constiinta si este specific pentru oamenii practici, si bine organizati, ce-si stapanesc impulsurile, dar se preocupa de indeplinirea cu eficienta a sarcinilor ce si le asuma. 

Scopul psihodramei este deci tocmai de a integra armonios, continuturile uneori conflictuale ale individului evident in raport cu cele doua instante bienecunoscute cerintele realitatatii si nevoile interioare. Copilul si adultul cu tipurile de creativitate specifice se pot intalni in lumea psihodramei, se pot regasi si intervaloriza.

Definirea creativitatii este variata si de aceea mai putem cita si alte abordari:

Procesul creative, ca si produsele sale vazute ca o dimensiune a activitatii sunt …creativitate

Rogers, spunea ca principalul motiv al creativitatii este tendinta omului de a se actualize pe sine de a deveni.

Astazi traim realmente intr-o foame sociala si culturala si nu numai, dupa creativitate.

Nevoia de schimbare pe plan social, economic, cultural, educational, axiologic sau moral si chiar pe plan religios filosofic striga dupa acea resursa, creativitatea.

Conceptul a riscat sa fie ingropat sub definitii bine intentionate, dar evident reductioniste, ca cele de tipul creativitatea este un nivel inalt de abilitate de a rezolva probleme.

De fapt, un caz particular al inteligentei, un subiect usor tehnicizat, si astfel pus in pozitia de a fi tentat sa-si piarda fecunditatea specifica.

Definirea s-ar fi realizat sub cel putin patru abordari ,din oersoectuva lui Mielu Zlate:

Creativitate ca produs

Creativitate ce process

Creativitate ca abilitate

Creativitate ca si caracteristica complexa a personalitatii.

Originea etimologica ne ajuta sa surprindem cateva aspecte interesante caci creativitate provine din limba Latina “creare”, ce ar insemna, mai précis, zamislire, faurire, nastere. Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un fenomen general uman, iar in forma cea mai focalizata de exprimare, specific psihologica apare definita din cele patru unghiuri, acceptiuni, enumerate mai sus.

Creativitatea ca produs  prin caracterul ei static este definita prin caracterul ei de unicitate originalitate, dar si de utilitatede valoare si aplicabilitate vasta. Cel mai simplu am putea reformula aceasta idée spunand : “Intrucat un produs poate sa fie original, dar fara valoare, cei doi termeni ai definitiei nu pot fi separati. Dat tocmai aici valoarea sociala adaptativa a unui produs uman relative, este discutabila daca  acest produs nu este constant imbunatatit si deci de aici imposibilitatea acceptarii unui statut, static in raport cu produsele creativitatii ce fusesera identificate cu insasi creativitatea .

Notiunea care in mod evident se acomodeaza mai bine cu dinamica gandirii psihodramatice este aceea ca chiar si creativitatea trebuie vazuta  ca si un proces, nicidecum in termeni statici.  In aceasta abordare, avem de la inceput din perspectiva teoretica, o discutie specifica acesteia si anume cea despre fazele procesului creativ si evident numarul acestora. Pregatirea, incubatia, iluminarea, verificare, ar putea deci defini etapizat acest process, iar alte teorii ce abordeaza si mai analitic definesc, orientarea, preparatia, analiza, ideatia, sinteza, evaluarea, ca fiind aceste etape . Dincolo de disputa idelologica uneori fertila alteori nu, se intrevede un fapt, acela al caracterului evolutiv, dinamic efervescent al creativitatii

Atunci cand vorbim de creativitate ca si potentialitate umana ne gandim la disputa legata de “cantitatea” de creativitate si ne punem intrebarea daca ea poate fi dezvoltata sau doar stimulata sa se manifeste…Daca tocmai creativitatea este substanta, arhisubstanta cu care lucram incalzita starnita si dezlantuita de energia primara a spontaneitatii. Oare la temperaturi inalte, ar fi posibil ca aceasta sa poata suferii mutatii calitative si cantitative pornind evident de la resursele date?

Intrebarile ar putea duce la raspunsuri…

In final creativitatea este o dimensiune complexa, integrativa chiar a personalitatii, Ea nu este doar o rubrica a personalitatii organizarea optim a unor factori ai personalitatii sau armonizarea si conlucrarea proceselor psihice in conditii favorabile, ci mult mai mult decat atat. Personalitatea creatoare s-r distinge prin fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare, sensibilitatea fata de probleme, capacitatea de redefinire. Alta lista a acestor caracteristici ar include: sensibilitatea pentru probleme, receptivitatea pentru orice, identificarea cu problemele altor oameni si culture, variabilitatea ideilor, capacitatea de adaptare la orice situatie, originalitatea. Trasaturile de caracter ce ar fi tocmai fundamental unui astfel de echipament creator ar pute fi conform C. Taylor, lipsa de ingamfare, acceptarea situatiilor de tip ambigu, si in final increderea in propria activitate creatoare.

Evident exista factori ce contribuie la traiectoria noastra in raport cu creativitatea:

Factorii interiori structurali psihologici

Factorii exteriori conjuncturali socio-culturali

Factorii psihosociali

Factorii socioeducationali

Concluzia acestei analize va duce mereu spre un orizont larg de abordare a creativitatii caci creativitatea cu se poate reduce doar la factorii psihologici.

Timiditatea, frica de esec si critica inhibitia, indecizia, autodescurajarea si rigiditatea ca factori interni inhibitori ai creativitatii ca si initiativa, iar tanacitatea, atitudinea active fata de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire, o potenteaza. Insa toate acestea nu se vor manifesta “in vitro” asa cum am mai mentionat, ci intr-o lume ce este chiar mai mult decat un simplu context. Traim in lumea in care, raportat la factorii socioculturali spiritual timpului ce pluteste in aer va incerca sa conditioneze dezvoltarea, mediul relational climatul psihosocial va alimenta spontaneitatea energizanta, prin destindere ccoperare acceptare si incurajare sau o va provoca sau chiar incomoda prin rigiditate conformism tensiuni si conflicte, iar procesul socializator timpuriu si dezvoltarile sale ulterioare ne-u servit jaloane diverse in functie de care ne putem orienta, cu diverse valte in raport cu inhibarea sau stimularea creativitatii. O idée ce ar merita o abordare mai grijulie este legata tocmai de faptul ca suprasimplificarile reductioniste nu duc le rezultate in elucidarea complexitatii fenomenului creator. Actul creator si procesul creator nu tine doar de prezenta tuturor factorilor ci si de configuratia si dinamica lor. De aici neesitatea unei stimulari psihoindividuale si sociale si chiar culturale adecvate cu valentele unei adevarate restructurari. Ordine si stimularea, configuratia si energizarea sunt iata cuvinte cheie ce ar putea sugera traseul pe care creativitatea se poate maximize sau manifesta.. Metoda psihodramatica vine cu energie si structura intr-un anumit climat cultural si cu un mediu si climat relational ce se constituie intr-o interfata ideala pentru factorii mai sus mentionati.

Definitia finalista a creativitatii pune accentul pe faptul ca psihologii descriu creerea a ceva nou, original dar si cu totul adaptat, adecvat societatii, aptitudinea de a creaa ceva nou si de valoare. , sau in alta perspective combinarea intr-o noua maniera, originala a unori idei noi cu adevarat valoroase.

Creativitatea presupune si o dispozitie generala a personalitatii,  spre nou spre o anumita organizare stilistica, a proceselor psihice in sistem de personalitate           ceea ce leaga aceassta dimensiune de lumea complexa psiho-sociala ce cuprinde in mod inerent nu numai motivatia ci si ancorele externe ale motivatiei.

Cand plasam creativitatea in context ajungem mereu la concluzia ca aceasta nu apare niciodata, ca rezultatul unei actiuni individuale, ci este produsul a trei “forte”:

1. Setul institutiilor sociale sau campul, care selecteeaza acele variatii produse de individ care trebuie sa fie retinute
2. Domeniul cultural stabil care va conserva si va transmite ideile noi selectate, sau cel care formeaza generatia urmatoare
3. Individul care adduce schimbari in domeniu care vor fi considerate de catre camp, creative sau nu.

Creativitatea se poate deci analiza din perspective in care ne punem intrebarea ce face ca anumite personae sa produca mai multa creativitate intr-un domeniu. Raspunsul poate sa fie doar acela care nu implica doar factorii cognitive-informationali ci si cei de tip motivationali emotionali. Acestia la randul lor se studiaza doar tinand cont de campul social in care se desfasoara activitatea, dar si cu domeniul cultural stabil, si evident avand domeniul individual in centru.

H Gardner infatiseaza mai multe ntivele de interactiune ce definesc fenomenul creativitatiii:

Nielul subpersonal

Nivelul personal

Nivelul interpersonal

Nivelul multipersonal

Nivelul intrapersonal are de-a face din nou cu cercul social in care lucreaza si creaza individual, unde este vorba evident de o multitudine de “cercuri concentrice”

Ajungand din nou la psihodrama, nu ar fi de loc normal sa uitam de importanta coplesitoare pe care Moreno o da spontaneitatii si creativitatii. Inca din anul 1920, in lucrarea sa “Stegreiftheather”, care s-a dezvoltat in 1947 in “The theathre of spontaneity”, se prezinta 4 forme de teatru revolutionare. Trebuie sa recunoastem caracterul revolutionary dar si relevanta diniamicii pe care o surprind ele, relevanta raportata nu numai la spatial therapeutic in care se intrepatrund si interactioneaza mai apoi in intreaga dezvoltare a demersului psihodramatic, dar si la surprinderea dinamicii oricarui sistem, psihosocial.

Conceptia lui Moreno se structureazza in fata ochilor nostrii clar, dar si cu degradeurile necesare, centrala fiind forta eleiberatoare cu care ne-am obisnuit.

Teatrul devine:

Teatrul de conflict ( teatrul critic)

Teatrul spontaneitatii  ( teatrul imediat )

Teatrul terapeuti  ( teatrul reiproc )

Teatrul creatorului 

Teatrul de conflict porneste de la necesitatea “eliberarii”, teatrului prin forta publicului.  De asemenea participarea publicului trebuie sa fie in mod treptat eliberata  de haos si dezordine si trebuuie sa fie incadrata dupa regulile estetice.

Folosind ca ilustrare la aceasta structurare din haos a creatiei putem cita si conceptual de “dezorganizare creative” ca faza de evolutie restructurare si creatie inspirat de teoria lui G T  Land cu privire la sisteme, si procesul creative, stadii care ar fi de fapt:

Formativ

Normativ

Integrativ

Transformational

G T  Land sustine ca orice sistem viu parcurge aceste etape definite in teoria sa transformationala in cadrul la mai multe cicluri de transformare. . 

Primul stadiu este evident cel de crestere aditiva sau stadiul formativ, stadiu legat de faptul ca selful se afla intr-un mediu nou, unde invata regulile, si este orientat in mod egoist, spre sine si spre urmarirea propriei sigurante.

Stadiul al doilea, al cresterii replicative, sau stadiul normative, ar fi caracterizat de o identificare cat mai intensa cu membrii grupului, cu scopul asemanarii apartenentei si evident al protectiei in cadrul grupului.

Stadiul integrative sau de crestere acomodativa, se defineste deja prin dorinta persoanei de a fi ea insasi, cu o manifestare comportamentala ce nu mai este axata pe asemanare afiliere apartenenta siguranta si in final protectie ci din contra pe diferentiere si distantare, dandu-si seama ca prin distantare se poate regasii pe sine, isi poate regasi unicitatea selfului.

Stadiul transformational sau de crestere creative, se refera la momentul cand o persoana intrerupe total in mod radical legaturile cu trecutul deoarece isi da seama ca aceaste legaturi il impiedica, sa se regaseasca si sa se dezvolte pe sine. Ea constientizeaza ca confortul si siguranta pe care le ofera stadiul normative trebuie parasit pentru a putea sa indrazneasca sa faca ceva sa se dezvolte in directia unei schimbari majore.

Toate acestea presupun o experiena psihica disconfortanta la prima vedere, experienta renuntarii la incertitudini, a renuntarii la traditional, la lucruri metode sau solutii care de obicei au dus la reusita, la conservatorism si conserve culturale. Aici putem include, starile de divergenta, nonconformism, incertitudine un moment de criza, renuntarea la cunoscut, contestarea si distrugerea vechilor structuri de cunoastere, pentru a obtine noua structura.

Astfel din haosul publicului din momentul de dezorganizare presupus de pierderea controlului asupra desfasurarii clasice a teatrului, se ridica noua ordine si estetica.

Au fost zmulse doar “florile raului”, nespontaneitatea si neintimitaea, care au devenit tintele agresiunii, orientate impotriva neautenticitatii fenomenului teatral, din aceasta perspectiva. Acest teatru este al nostru, se intampla aici si acum si este or, ientat pe sponaneitatea ce prin intermediul imaginatiei ajunge la creativitate in final.

Alte aspecte fascinante in acest poces sunt legate de depasirea distantei dintre sala si actor, de depasirea separarii neautentice intre artist si produsul creat care intr-un fel este parte din acesta din urma, caci, artistul autentic se creaza pe sine in fiecare din creatiile sale.

Spontaneitatea este vazuta de Moreno, ca si creativitatea si in diverse etape, in dinamica ei si anume, in “Canon of creativity”, Moreno descrie, etapele spontaneitatii:

1. atractia spontaneitatii provocarea ei la actiune care este si materializata in purtatorlul ei incalzirea procesul de warm up

2. nasterea creativiatii, intr-o stare internalizata, de haos relativ, “status nascendi”, o stare de travaliu creator intern de destructurare si restructurare

3. produsul creativitatii, care este deja conserva culturala

Definitiile spontaneitatii, se insiruie de asemenea pe un interval de variabilitate, care pare a fi surprins chiar in scrierile lui Moreno, unde spontaneitatea este atat energia care ne indreapta spre creativitate, fie raspunsul adecvat la situatii noi, fie se face o adevarata corelare a spontaneitatii cu actul creator in sine, f.ie se vede spontaneitatea ca o forta declansatoare transportata de vehiculul procedeelor de warm-up catre tinta moblizarii resurselor creatoare, fie o stare de a fi gata sa raspunzi provocarilor intr-o manierea adecvata…

Daca vorbim de corelarea creativitatii cu spontaneitatea am vazut deja ca exista o varietate de abordari de metafore ce exprima aceasta relationare. Mai delicate este problemaica ridicata de studii recente asupra legaturii intre lipsa spontaneitatii si anxietate, sau starea patologica pe care in linii mari teoria psihodramei o presupune. Studile indica o slaba constientizare a prezentei spontaneitatii chiar la un grup de personae antrenate sa fie deosebit de creative in marea parte a timpului. Discutia ce se intrevede aici este probabil o partie pe care noi cercetari o vor explora si batatorii ducand la relativizarea unor afirmatii usor absolutiste dezechilibrate si nerealiste.

Totusi pana acolo unde intrebarile nu vor mai starni valuri mai este drum de facut, si de aceea incercam sa privim fenomenul creativitatii din cat mai multe puncte de vedere.

Conceptul de ” imaginatie sociala”, este unul din aceste puncte de vedere, pentru ca are de-a face cu interactiunea dintre imaginar si social. Aici se manifesta, coagularea intrapersonala a imaginilor ce in mediul cultural social se agregheaza in imaginea comuna. Ea va mijloci, prin utilizarea ei mai mult sau mai putin constienta si volntara , fenomelnul de ierarhie, structra, distribuirea de status-uri se roluri influenta manipularea si controlul, dar si relaizarea unor proiecte si viziuni commune cu caracteer motivator. Imaginatia sociala energizeaza iteractiunea nu numai domeniile mai sus mentionate, ci de fapt si intreg sistemul de relatii interumane bazate in final pe a actiona in raport cu imaginile cu valente positive sau negative. In final raportarea la o imagine globala integrativa a semnificatiei lumiii a cosmosului si a semnificatiei existentei, se face in caaadrul a ceea ce incercam sa definim ca imaginatie sociala. Psihodrama lucreaza direact cu imaginatia sociala, contribuind la imbogatirea valui energizant de motivatie in directia manifastarii creativitatii imaginative, cu evidentele implicatii si dimensiuni socio-culturale.

Pentru Baudelaire imaginatia era “regina functiilor psihice”, pentru o serie de filozofi era “nebuna casei”.